Ce este Sindromul Impostorului și cum se manifestă?
În mijlocul nopții, dimineața devreme și cam în orice moment al zilei, apare o voce care ne spune că nu suntem chiar bune, dimpotrivă, nu ne pricepem la prea multe lucruri chiar dacă avem realizări care să probeze abilitățile noastre. Este vocea criticului interior, un personaj foarte disciplinat care pare extrem de credibil în tot ce spune.
Frecvent, acest sindrom apare în proporție mai mare la femei în poziții de conducere. Credința socială că rolurile de leader sunt adecvate mai mult bărbaților și modurile în care fetițele sunt crescute pentru a fi drăguțe și ascultătoare, pentru a fi mai mult pasive, sunt elemente care hrănesc criticul interior. După asimilarea unei astfel de educații, mai târziu în viață când vei ajunge într-o ierarhie și vei avea oameni în subordine poți considera că nu ești potrivită sau că locul tău nu este acolo, chiar dacă ai ajuns în acea poziție demonstrând clar niște calități importante care te-au recomandat pentru acea promovare sau nou rol.
Neîncrederea și lipsa de siguranță par niște constante din viața noastră ca femei. Nu avem încredere în felul în care arătăm, în ceea ce spunem, în modul în care ne prezentăm și vorbim despre noi. Sunt toate mecanisme care sunt prezente în forme mai accentuate sau mai atenuate în funcție de îndrumarea pe care am primit-o în anii de formare, de încurajările sau descurajările de la părinți, profesori, prieteni sau colegi.
Tot acest conglomerat de date personale este specific fiecăreia dintre noi, nu înseamnă că toate avem aceiași poveste de viață sau aceiași copilărie, venim fiecare din alt context, dar în același timp, aproape toate suntem în stare să ne înțelegem una pe alta când această voce interioară se face auzită.
Valerie Young este psihologul care a identificat modurile diferite în care se poate manifesta Sindromul Impostorului în concordanță cu construcția emoțională a fiecăreia dintre noi. În cartea, The Secret Thoughts of Successsful Women: Why Capable People Suffer From the Imposter Syndrome and How to Thrive in Spite of It, Young stabilește 5 tipologii principale:
- Perfecționista
„Trebuia să mă descurc mult mai bine. Să greșesc ceva este inacceptabil.”
- Superwoman
„Dacă aș fi cu adevărat competentă, aș fi în stare să le fac pe toate.”
- Geniul înnăscut
„Dacă aș fi cu adevărat inteligentă, aș rezolva această problemă fără nici un efort.”
- Independenta (Soloist)
„Singurele realizări care contează sunt cele pe care le-am obținut singură.”
- Experta
„Dacă aș fi cu adevărat bună, aș ști tot ce e de știut.”
Indiferent cărei tipologii simțiți că faceți parte, vă propunem o serie de 5 tehnici practice pe care să le aveți la îndemână atunci când începeți să auziți vocea criticului interior.
METODA FIȘIERULUI DE REALIZĂRI
Când ai o zi în care îți chestionezi capacitățile, calitățile și calificările, deschide fișierul „Eu am făcut asta”. Este vorba de un document la vedere salvat pe desktop, unde să aduni fragmentele care atestă ”documentar” că ai capacitatea, calitățile și calificările de care ai nevoie ca să fii mândră de tine și să te motivezi să mergi mai departe pe drumul pe care ți l-ai creat, cu multă muncă și determinare. Acest document poate conține mailuri de felicitări pentru un proiect la care ai participat, mesaje de încurajare de la prieteni sau poate chiar diplome, fotografii cu momente în care ai simțit că ai trăit o reușită.
CUM REACȚIONĂM LA COMPLIMENTE
O altă cale de a scurt-circuita obișnuințele negative este de a schimba modul în care reacționăm la complimente sau la comentarii pozitive. Suntem o comunitate imensă de femei care puse față în față cu niște cuvinte de laudă, ne blocăm, mormăim ceva inteligibil sau cel mai adesea ne scuzăm pentru realizarea făcută argumentând că nu este chiar atât de mare, de grandioasă sau de sclipitoare. Într-un cadru mult mai restrâns este vorba de ecoul acela de a ne cere scuze atunci când cineva apreciază ținuta noastră vestimentară și aproape invariabil ce spunem? „A, chestia asta, nu e cine știe ce”. Această abordare trebuie schimbată. Modul în care răspundem la un compliment nu numai că ne identifică ca persoane, ci creează o conexiune umană valoroasă.
Este adevărat că acest tip de comportament numit de noi „civilizat” în care nu ne mândrim public cu felul în care arătăm sau suntem, este o relicvă de educație. În esență are un scop pozitiv, dar utilizată în auto-deprecierea noastră devine un instrument vătămător.
Cum ar fi dacă am reacționa puțin altfel? Dacă în loc să dăm complimentul la o parte cerându-ne iertare că am ieșit în evidență, am putea de exemplu să spunem: „Îți mulțumesc că ai observat” sau „Îți mulțumesc pentru sprijinul tău”. Fraze care imprimă atât acceptarea complimentului, cât și faptul că validăm intervenția personală a interlocutorului nostru. De multe ori, s-ar putea ca atunci când acceptăm un compliment să putem oferi un compliment în același timp. Și ce este mai civilizat și educat de atât?
AUTOIRONIA ȘI AUTOSABOTAREA
Un alt gând despre autoironie – impresia că este cool să râdem de noi tot timpul este cocoțată pe niște piloni fragili. De multe ori, pentru a nu deranja sau pentru a nu crea antipatii sau ca să nu părem prost crescute, adăugăm la orice lucru bun pe care îl facem o declasare a acelui lucru printr-o glumă prin care afirmăm – „Aaa, nu eu, a fost doar noroc, norocul prostului..hahahaha!”
Autoironia este o calitate rafinată dacă există în anumite momente, de exemplu, pentru a detensiona atmosfera atunci când greșim ceva, nu atunci când reușim ceva.
O metodă care poate fi folosită pentru a atenua acest mic viciu și de a opri autosabotarea este să urmăm sfatul lui Lou Solomon care se rezumă simplu prin Call Out Lies – adică prin identificarea minciunilor pe care le auzim sau le spunem despre noi. Mai exact, în clipa în care simțim impulsul de a fi amuzante prin a ne denigra sau a face mișto de noi, haideți să ne luăm o pauză mentală pentru a ne gândi: „Este adevărat ce spun? E norocul prostului? A căzut din cer peste mine această realizare sau am muncit mult pentru asta?” Dacă suntem de acord că e în codul unei bune purtări să nu exagerăm sau să nu fim lăudăroase, atunci putem fi de acord că este tot un semn de bună creștere să nu mințim și să nu spunem lucruri care sunt neadevărate despre noi.
BAROMETRU DIGITAL DE FERICIRE ȘI IMPORTANȚA FEEDBACK-ULUI
Încă un factor care augmentează izolarea în nesiguranța personală este obișnuința pe care am căpătat-o în lumea post-facebook și post-instagram de a vedea și de a măsura fericirea celorlalți prin interfațe publice de fotografii și participări la diferite evenimente. Falia dintre viață reală și viața afișată online este adâncită de cultura corporatistă care dictează o abordare similară în relațiile dintre colegii de muncă. În mediul business nu împărtășim și nu ne afișăm nesiguranțele, fragilitățile sau întrebările despre propria competență. Cine se duce la șefă să spună – „Nu știu dacă merit această promovare, cred că sunt foarte incapabilă.” Asta poate reprezintă un exemplu exagerat, dar în sine la muncă, nu conversăm realitățile trăirilor noastre în legătură cu cariera noastră sau cu limitările pe care le putem întâlni.
Un alt strat care este adăugat este că nu ne orientăm atât de mult pe feedback. Cu ambițiile și interesele calate pe următorul target, de multe ori nu cerem sau nu ni se oferă o evaluare corectă. Frica de a fi criticate sau de a fi expuse pentru ceva făcut complet greșit poate fi contra productiv. Feedback-ul în sine este o ipostază de evaluare în care discursul și ideile exprimate sunt livrate spre punctele bune ale performanței făcute și în care critica constructivă este administrată cu delicatețe, sau așa ar trebui să fie livrat din partea unui manager sau o persoană care se ocupă de leadershipul unei companii.
Ce putem face? Pentru că acest gen de mentalitate este mai ales prezent în spațiul românesc unde nu suntem învățați să avem la îndemână instrumentele de a da un feedback sau de a primi unul, e nevoie să exersăm. Știm că puterea exemplului este un lucru real și puternic. Deci cum ar fi să începem noi prin a oferi un feedback constructiv când este cazul?
CE POVESTE ALEGEM SĂ SPUNEM DESPRE NOI
Un alt aspect este să avem în buzunar narațiunea personală – care sunt lucrurile care ne caracterizează, calitățile. La fel cum aducem periodic la zi informațiile pe care le avem în CV, la fel este nevoie să actualizăm povestea noastră personală: ce ne caracterizează în acest moment, care este descrierea pe care o oferim despre noi astăzi.
În cartea Vertigo. Lista infinită, Umberto Eco spune că este mai ușor să definim ceva prin atributele pe care nu le are acel obiect – acest impuls poate funcționa și când suntem puși să ne gândim la ce ne definește ca persoană – e foarte posibil ca atunci când suntem deconectați total de acea fișă despre noi, să ne gândim întâi la toate calitățile pe care nu le îndeplinim, la lucrurile care ne lipsesc, iar asta poate duce din nou la o stare de confuzie care alimentează criticul interior.
Să ne cunoaștem pe noi și să avem o imagine clară a acestui lucru este o armă foarte bună în viață în general și în particular când suntem atacate de senzația de impostură. Cum a spus un mare gânditor pe instagram o dată – ce o face fericită pe o femeie este o rochie cu buzunare, – și poate chiar în acele buzunare putem ține la îndemână această narațiune personală.
Așa că luați-vă puțin timp pentru a scrie o mică descriere despre voi încercând să urmăriți ce fel de persoană sunteți în acest moment, ce vă place, ce vă face să râdeți, care sunt dorințele și speranțele voastre și în ce tip de valori credeți.
