Medusa – „feminitatea monstruoasă” și moștenirea ei culturală

Feminitatea: etichete superficiale vs. autenticitate

Când vine vorba despre discuția asupra ce ar însemna spectrul de identitate/identități feminine, am observat în ultimul timp, mai ales în social media, un discurs de multe ori limitativ asupra definirii feminității în granițe foarte strânse, granițe care trasează clișeele de genul: „să fii femeie înseamnă să fii frumoasă, puternică și feminină.”

Din acest motiv, noi am început e explorare a arhetipurilor de feminitate mai puțin discutate sau abordate extrem de rar. Astfel ne-am propus să oferim pe pagina noastră de Instagram Jupânesele.ro , dar și aici un conținut gândit pentru orientarea mai clară înspre o varietate mai amplă a identităților de feminitate. Pentru a vedea complexitatea, forța și autenticitatea experienței de a fi femeie pentru a putea să evadăm din etichetele impuse și să avem încrederea și determinarea de a ne urma propriul instinct, propriile valori și de a înțelege că suma personalității noastre este locul în care ne regăsim și că fiecare dintre noi își definește feminitatea așa cum o simte, cum o percepe, fără a decupa, fără a modifica sau cosmetiza pentru a intra într-o anumită categorie sau pentru a fi „acceptate” sau „validate” din exterior.

Puse cap la cap aceste „arhetipuri” de povești feminine ne pot ajuta să vedem o perspectivă mult mai largă în care există curaj, dar și ratare, în care putem găsi atât lumină, cât și umbră, știind cu claritate că frumusețea se află în modul nostru unic de a sta față în față cu încercările, dificultățile și oportunitățile pe care ni le aduce viața.

Vom începe acest traseu de explorare prin prezentarea unui personaj mitologic care personifică „feminitatea monstruoasă” – Medusa.

Mitul și povestea Medusei

Reprezentarea Medusei ca o femeie înfricoșătoare este una dintre cele mai vechi imagini din arta antică grecească – iar momentul decapitării devine un reper mitologic central pentru cultura antichității.

Povestea Medusei a fost reinterpretată de multe ori – pentru poetul Ovidiu, Medusa este o frumoasă femeie care este violată de zeul Poseidon în templul Atenei. Iar transformarea ei într-un monstru este rezultatul furiei zeiței Atena care în loc să-l pedepsească pe Poseidon ( ca agresor), o ostracizează pe victimă pecetluindu-i soarta. Esența narativă pare să rezoneze cu perspective extrem de contemporane care apar zilnic în forma de blamare a victimei, vina stând mereu în persoana femeii care este agresată.

Dar o cercetare mai atentă a originilor Medusei o plasează în spațiul Africii de Nord iar rădăcinile sale de identitate se împletesc cu cele ale zeiței Atena astfel: Atena era cunoscută în Libia ca zeița cu corp de șarpe Anatha – zeitate care la rândul ei provenea din antica triplă zeiță egipteană Neith (numită „cea terifiantă”) – cunoscută ca „mamă a tuturor zeilor”, „creatoarea universului – a tot ce a fost și va fi”, simbolizând în același timp înțelepciune și esență a forțelor distructive care stau la baza creației.

Înainte ca scrierile biblice să asocieze șarpele cu tot ce este rău și diabolic, șarpele fusese pentru secole un simbol cultural șispiritual al feminității divine, a înțelepciunii, renașterii, vindecării și imortalității. Schimbarea pielii șarpelui era pusă în legătură sacră cu fazele lunii, cu ritmurile naturale ale ciclului menstrual și a sarcinii – astfel șarpele era asociat cu fertilitatea și nașterea.

Astfel versiunea originară a zeiței Medusa era o protectoare a vieții, a misterelor legate de naștere și feminitate – o versiune a „zeiței mamă” – divinitate celebrată încă de la începutul societăților umane.

Medusa este asociată și cu comunitățile matriarhale cum au fost Amazoanele (înregistrate ca existență acum aproape 8000 de ani) fiind o zeitate protectoare.

În același timp, adversitatea împotriva Medusei se bazează și pe originea ei geografică – istorici precum Hesiod și Herodot marchează clar identitatea ei „străină” iar trăsăturile sale africane sunt văzute ca fiind „monstruoase” – părul texturat specific femeilor africane este perceput ca „periculos” și asociat cu imaginea șerpilor.

În contextul mișcărilor feministe, imaginea Medusei a fost din nou reconsiderată iar povestea ei a devenit un simbol pentru dreptul la propria voce și la propriul adevăr.

Reprezentări în artă ale imaginii Medusei

Reprezentarea Medusei ca o femeie înfricoșătoare și periculoasă este una dintre cele mai vechi imagini din arta antică grecească – iar momentul decapitării sale devine un reper mitologic central pentru cultura antichității.

Perseu este cel care reușește să îi taie capul Gorgonei și astfel devine un erou. Ce este interesant de observat în interiorul mitului este faptul că Medusa nu reprezenta o amenințare pentru Perseu, ea trăind izolată tocmai din cauza capacității de a împietri pe oricine ia contact cu ea. Perseu este trimis de către Polidectes, regele care se îndrăgostise de mama eroului. Mama lui Perseu – Danae – este curtată de regele Polidectes, lucru care îl înfurie pe Perseu care se revoltă în fața acestei relații. Astfel, Polidectes decide să îl scoată pe fiul femeii de care este îndrăgostit din ecuație și îl trimite pe Perseu într-o misiune imposibilă: aducerea capului Medusei.

În istoria artei acest moment al victoriei lui Perseu asupra Medusei a fost o sursă de inspirație și un motiv tematic care a atras artiști din toate epocile.

Fascinația pentru personajul Medusei și pentru demonizarea acestui tip de feminitate fac parte din subtextele acestor lucrări.

În același timp – una dintre cele mai celebre reprezentări ale episodului Perseu-Medusa a devenit în perioada renașterii un adevărat manifest politic: este vorba despre sculptura de bronz realizată de Benvenuto Cellini – „Perseu ținând capul Medusei” (1545-1554). Sculptura a fost comandată de ducele Cosimo de Medici pentru a fi expusă în spațiul public din Piazza della Signoria din Florența. Prin alegoria mitului antic, ducele și puternica familie de Medici anunțau cu claritate că cine îndrăznește să fie împotriva lor, va fi pedepsit aspru și va fi văzut ca un dușman monstruos al comunității.

Medusa: sursă de inspirație pentru „scriitura feminină”

Hélène Cixous (n. 1937) este o adevărată „legendă” a mișcării feministe – reușind în lunga sa carieră să publice peste 70 de cărți care acoperă o panoramă vastă de subiecte: literatură, teatru, teorie feministă, analiză culturală, autobiografie și ficțiune poetică.

Alături de Luce Irigaray și Julia Kristeva se înscrie în ce se numește „feminismul francez” – curent care începe în anii 1960 și care folosește ca instrumente de analiză teorii inspirate din lucrările lui Jacques Derrida, Jacques Lacan și Michel Foucault.

Influențată de teoriile post-structuraliste și de psihanaliză, Helene Cixous a folosit și a criticat (în același timp) aceste idei pentru a chestiona identitatea feminină și hegemonia masculină în societate și cultură.

Pornind de la concepția lui Jacques Derrida care critica ideea de binaritate și însăși natura limbajului, Helene Cixous va pune accentul pe modul în care limba și cum ne exprimăm prin vorbire au un rol foarte puternic în reducerea și subordonarea femeii. Ea subliniază cât de multe prejudecăți și viziuni misogine există în expresiile folosite uzual într-o sferă cotidiană: cum vorbim și cum se vorbește despre noi reflectă modalitățile în care suntem privite de societate iar aceste aspecte negative de subordonare ne reduc identitatea și umanitatea.

Astfel, autoarea trasează o legătură între sexualitate și limbaj – sexualitatea fiind în strânsă relație cu modul în care comunicăm în societate.

În acest sens, Helene Cixous va propune o soluționare prin conceptul de „écriture feminine ” (scriitură feminină) = o formă de scriere literară care poate evada din structurile patriarhale de comunicare care exclud sau deformează identitatea și experiența femeilor.

Este fondatoarea primului centru de studii feministe (Centre de Recherches en Etudes Féminines) din Europa – pe care îl deschide în 1969 în cadrul Universității Saint Denis (Paris 8).

Va colabora la crearea mai multor spectacole de teatru împreună cu regizoarele Ariane Mnouchkine și Simone Benmussa, plasându-se altfel în avangarda dramaturgică începând cu anii 1990.

Este considerată o candidată puternică pentru Premiul Nobel.

Va teoretiza și exemplifica acest tip de scriere în faimoasa ei lucrare: „Râsul Medusei” (1975) – o reinterpretare a mitului Medusei într-o cheie feministă care aduce în față în primul rând o modalitate nouă de a scrie – „écriture feminine

Textul are o formă poetică, intenția autoarei fiind să spargă în acest fel structurile sau normele „logice” ale narațiunii patriarhale.

Alegând această formulare poetică, Helene Cixous demonstrează posibilitățile nelimitate ale imaginației și creativității feminine și în același timp stabilește o formă de reacție sau rebeliune la modalitățile specifice prin care femeile „se pot scrie pe sine”.

Astfel, „Râsul Medusei” celebrează un limbaj care este „pro-feminin” și care poate comunica feminitatea autentică, experiențele corpului și sexualității care au fost reprimate de-a lungul istoriei.

Autoarea analizează imaginea Medusei așa cum este ea prezentată în miturile antice – ca o femeie monstruoasă, urâtă, plină de furie, care are șerpi în loc de păr – și notează distorsiunile care au fost proiectate asupra acestui personaj. Subliniază faptul că de multe ori femeile care nu aderă normelor de „feminitate” impuse de societate sunt asociate cu imaginea Medusei iar în acest mecanism de represiune putem vedea modul în care Medusa devine de fapt un simbol pentru rebeliune și pentru asumarea unei identități care nu este acceptată ca fiind „normală”.

Râsul Medusei devine astfel o metaforă – este râsul de sfidare în fața limitelor impuse de societate, este râsul unei femei rebele care refuză tirania impusă în definițiile sexiste ale „feminității”.

Citate din „Râsul Medusei”:

„Trebuie doar să te uiți la Medusa ca să o vezi. Și nu este mortală. E frumoasă și râde.”

„Scriu femeie: trebuie ca femeia să scrie femeia.”

„Voi vorbi despre scriitura feminină: despre ce va face ea. Trebuie ca femeia să se scrie: femeia să scrie despre femeie și să facă să vină femeile înspre scriitură, de la care ele au fost îndepărtate tot atât de violent cât au fost de corpul lor; pentru aceleași motive, prin aceeași lege, în același scop mortal. Trebuie ca femeia să se pună în text – ca și în lume, și în istorie – prin propria ei mișcare.”

„Scriu asta ca femeie către femei. Când spun „femeie”, vorbesc de femeie în lupta ei inevitabilă cu bărbatul convențional; și despre o femeie-subiect universală, care trebuie să facă femeile să vină la simțurile lor și la istoria lor.”

„Dar trebuie spus, înainte de toate, că nu există nici astăzi – și în ciuda enormității refulatului care le-a menținut în acest „întuneric” pe care se încearcă să le facă să-l recunoască ca atribut al lor – o femeie generală, o femeie tip. Ceea ce ele au în comun, îl voi spune. Dar ceea ce mă frapează este infinita bogăție a constituțiilor lor singulare: nu se poate vorbi de o sexualitate feminină, uniformă, omogenă, cu parcurs codificabil, cum nici de un inconștient asemănător.”

„Imaginarul femeilor este inepuizabil, ca și muzica, pictura, scriitura: revărsările lor de fantasme sunt uluitoare. Am fost nu o dată înminunată de ceea ce o femeie îmi descria despre o lume a ei care o bântuia secret din prima copilărie. Lume de căutare, de elaborare a unei cunoașteri, plecând de la experimentarea sistematică a funcțiilor corpului, de la interogarea precisă și pasionată a erogeneității sale.”

„Atunci mi-am dorit ca femeia să scrie și să proclame acest imperiu unic. Pentru ca alte femei, alte suverane nedeclarate, să scrie și ele: și eu debordez, dorințele mele au inventat noi dorințe; corpul meu cunoaște cântece nemaiauzite, și eu m-am simțit de atâtea ori plină până la refuz de torente luminoase, de forme mult mai frumoase decât cele care, încadrate, se vând pentru averi care put. Și eu, la fel, nu am spus nimic, nu am arătat nimic; nu am deschis gura, nu am re-pictat jumătatea mea de lume. Mi-a fost rușine. Mi-a fost teamă și mi-am înghițit rușinea și teama.”

„Și de ce nu scrii? Scrie! Scriitura este pentru tine, tu ești pentru tine, corpul tău este al tău, apucă-l. Știu de ce nu ai scris. (Și de ce nici eu nu am scris până la vârsta de 27 de ani.) Pentru că scriitura e în același timp ceva prea înalt, ceva prea mare pentru tine, e rezervată celor mari, adică „marilor bărbați”; și e o „prostie”. De fapt, ai scris de fapt un pic, dar pe ascuns. Și nu era bine ce-ai scris, dar pentru că era pe ascuns. Și tu te pedepseai să scrii, nici nu mergeai până la capăt.”

Ecouri în cultura contemporană: mitul Medusei și mișcarea #MeToo

Cea mai cunoscută versiune a mitului Medusei rămâne interpretarea mitului antic făcută de poetul Ovidiu în care Medusa este o tânără frumoasă pe care Poseidon o violează în templul Atenei. Pedeapsa pentru acest act de violență nu este dată zeului mării, ci Medusei, ea fiind blestemată de zeița Atena cu o înfățișare montruoasă, cu șerpi în loc de păr și cu o privire care împietrește pe oricine se uită spre ea. Transformată într-un monstru, Medusa se retrage într-un spațiu izolat. Perseu devine erou prin decapitarea Medusei.

Mitul devine o poveste prea cunoscută în lumea contemporană: blamarea victimei unei agresiuni sexuale. Din acest motiv, imaginea Medusei a devenit în contextul mișcării #MeToo un reper de oglindire a modului în care femeile au fost și sunt descreditate și blamate pentru agresiunea sexuală sau pentru violul suferit.

Citirea mitului antic pare a spune că este vina Medusei pentru atrocitatea care i se întâmplă pentru că era pur și simplu prea frumoasă pentru ca Poseidon să-i poată rezista. O replică pe care o auzim într-o formulare locală prin „Și-a cerut-o.”

Transformarea Medusei într-o ființă monstruoasă părea să fie o poveste din care femeile să învețe că propria lor frumusețe sau sexualitate poate fi demonizată și orice act traumatic săvârșit de bărbații împotriva lor este o vină personală, a femeilor.

Blamarea, vina și rușinea sunt trasate ca repere de existență iar morala poveștii pare să fie ca „femeile să-și cunoască locul” și să nu „provoace” ochiul sau dorința masculină.

#victimblaming

Dar în contextul campaniei #MeToo de conștientizare a abuzului sexual care a început prin postarea făcută în 2006 de către activista Tarana Burke și care a luat o amploare globală în anul 2017 prin acuzațiile aduse lui Harvey Weinstein, imaginea Medusei a căpătat alte valențe – de putere feminină și de forță de a lupta împotriva agresorului.

Ecouri în cultura contemporană: imaginea Medusei și femeile influente din politica internațională

Imaginea Medusei a fost utilizată și pentru a demoniza femei puternice din sfera politică precum Hillary Clinton, Angela Merkel, Margaret Thatcher.

Theresa May a fost numită „The Medusa of Maidenhead” sau „Maydusa”.

Capul lui Hillary Clinton a fost photoshopat în imaginea Medusei din celebra statuie a lui Cellini unde personajul lui Perseu era personificat de Donald Trump într-o imagine de campanie prezidențială, arătându-l pe viitorul președinte ca „eroul care a învins monstrul”.

Într-un mod similar, capul lui Angela Merkel a fost prelucrat pentru a apărea în pictura lui Caravaggio – „Capul Medusei tăiat”.

Aceste femei cu viziuni politice diferite și cu biografii legislative distincte au un numitor comun – faima și poziția de putere – două aspecte care se pare că le-au plasat imaginea într-un canon antic de feminitate monstruoasă.

Medusa și inspirația pentru un logo celebru

Un brand de modă care nu are nevoie de nici o introducere – casa Versace a fost fondată în 1978 de către designerul Gianni Versace.

Logo-ul Versace este printre cele mai recognoscibile „etichete” din industria modei și a devenit încă de la început iconic. Dar ce semnifică și cum a fost creat?

Deși logo-ul a trecut prin trei versiuni de desen în decadele anilor 80, 90 și 2000 – personajul ilustrat a rămas același – și anume capul Medusei.

Imaginea Medusei a fost aleasă de către Gianni Versace pentru dualitatea dintre frumusețe și putere. Designerul a mizat că prin această alegere de arhetip feminin care provoacă mereu polemici și păreri distincte, imaginea propriul brand va căpăta o personalitate îndrăzneață – timpul a demonstrat că intuiția designerului a fost extraordinară iar branding-ul pe care l-a gândit a rezonat profund cu publicul.

Stilizată pentru a demonstra criteriile estetice ale creatorului de modă și încadrată într-o formă rotundă care respectă reprezentările antice, capul Medusei în traducerea mărcii Versace este și astăzi sinonimă cu luxul, opulența și o feminitate puternică.

Primul logo Versace a fost desenat de către Gianni Versace.

Dreptul la replică al Medusei: reprezentări de artă feministă

Sculptura realizată de Luciano Garbati în 2008 – „Medusa ținând capul lui Perseu” reprezintă o repunere în context a mitului prin inversarea rolurilor personajelor din celebra sculptură a lui Benvenuto Cellini – „Perseu ținând capul Medusei” (1545-1554).

În lucrarea lui Garbati, Medusa este cea care iese învingătoare; ne privește cu fermitate, este puternică și neiertătoare în fața abuzului pe care l-a suferit. Astfel, în cheia de interpretare oferită de artist, Medusa devine un avatar pentru indignarea, furia în fața abuzului și dorința de dreptate a femeilor de peste tot în lume.

În același mod, lucrarea lui Judy Takác – „Me(Dusa)Too” reprezintă o interpretare feministă a mitului antic în care Medusa se arată nu prin răutate, ci dimpotrivă, prin trăsăturile calde și „feminine”, aducându-ne aminte că înainte de a deveni un monstru, ea a fost o victimă.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.