Am tot amânat lectura Jurnalului Constanței Buzea – pentru că îmi imaginam că nu o să înțeleg profunzimea unei poete pentru că eu am dificultăți în a citi și „înțelege” versuri – spus sincer: poezia mă intimidează pentru că eu nu am reușit niciodată să notez nici măcar câteva versuri, deci am o reticență alimentată de neputință și de o oarecare invidie pentru cei care au această ușurință.
Dar am reținut imaginea surorii mele în pragul ușii cu volumul în mână adunat spre piept spunându-mi cât de mult s-a apropriat acest text de ea, lucru care era foarte vizibil – ieșeau multe semne și post-it-uri din fiecare filă. Și așa l-am și citit – volumul luat de la ea, cu toate notițele, adnotările și semnele de carte – mi se pare una dintre cele mai intime experiențe, de a citi din volumul „lucrat” al altuia.
Spun asta și pentru că pasajele care aveau liniile drepte pe sub rânduri erau exact pasajele pe care le-aș fi subliniat și eu dacă era cartea mea – poate de asta suntem surori, că reacționăm la aceleași idei, la răni similare.
Las aici un prim pasaj care m-a emoționat – în colț scris cu creionul: „a room of one’s own” – și cam despre asta este vorba, dacă Virginia Woolf ar fi trăit în anii 1960 în București într-un mariaj tot literar, dar nu la fel de benefic ca al său cu dl. Woolf, probabil că ar fi notat:
„În altă ordine de idei, trebuie să fac rost de o soluție strong pentru gândaci, de care e plin Bucureștiul. Bradul, un biet molid, se scutură și trebuie strâns. Mi-ar plăcea să renovez. Îmi apăr cât pot invazia hârtiilor celuilalt colțul meu auster. O draperie, un mițos, cărțile, mașina de scris, lumină, aer, câteva flori. Un loc în care să nu intre nimeni, și nimeni să nu-mi facă program. Acesta ar fi idealul, deocamdată.”
Recomand acest jurnal pentru modul în care realitățile trăite sunt oferite împreună cu o auto-analiză care este în același timp matematică și sensibilă, dură și plină de empatie, care te izbește de pereții interiori pe care îi credeai tari și impenetrabili. Îmi este tare greu să notez aici o recenzie (lucru care mi se pare ingrat când este vorba de un jurnal) sau orice notiță personală am trasat pentru că sunt mult prea intime și s-ar putea să nu aibă nici un sens pentru altcineva. Ce pot să fac este să las aici câteva fragmente. Cartea nu a fost re-editată și este aproape de negăsit – o problemă veche a politicii editoriale românești care ar trebui să ne pună pe treabă: putem oare noi, cititoarele, să punem la cale o formă de activism mic, dar la îndemână: să întrebăm de fiecare dată când intrăm în librării de ce nu putem găsi această carte sau să trimitem mesaje și e-mailuri editurilor? Pași mici, tangibili.
„Notez – să nu uit. Când cineva din familie, poate chiar copilul acesta, abia născut, va dori să afle, să se documenteze pe textul meu crud, spre a se regăsi.”
„Starea invocată obsesiv în poemele mele e singurătatea, și e semn că n-o am și că mi-o doresc. De vreo trei ani încoace scriu și altfel despre singurătate. Am făcut doi copii cărora mă robesc cu trup și suflet. Mai mult, mai intens, nicăieri, niciodată. Lângă un soț din ce în ce mai evaziv nu-mi pot odihni nici trupul, nici sufletul. La suprafață rămân pașnică.”
„În rugăciunile mele, cer liniște și puterea de a îndura pustiul, uscăciunea, dezgustul și setea mea, separată, acută, reală, de viață. Nu mă pot hrăni cu rămășițele veștede. Un autoabandon, o renunțare zâmbitoare. La casa-n care locuim nu mai adaug nici un vis. În spațiul pur pe care îl gândeam s-a tăvălit și l-a distrus. De dragul lui am săvârșit minuni, mi-am sărit peste umbră. Mă supără acum și că mă iscălesc cu numele lui. Rămân cu fapta mea cea mai frumoasă – acest copil pe care îl iubesc cu o ardoare inflamată de-un plâns interior de neoprit…”
„Am o vagă promisiune de angajare. Îmi controlez imaginea în oglindă. Sunt palidă, cu semnele dezamăgirii, de mine în primul rând. Tristețea mea se cronicizează, mâhnirea mea dă semne că nu se va dizolva cu nimic, niciodată. O voi trece printre bunurile mele de preț dobândite, printre foloasele experienței prin care trec. Am doi copii și trei cărți, un nume bun, cred eu, orgolioasă, un punct de plecare sigur – și de recuperare, dacă voi începe să lucrez. Tot binele îmi stă blocat între acoladele unei căsnicii nepotrivite, ce lasă urme în psihicul meu, în poezia mea. Rămâne de trăit și de văzut ce și cum va mai fi. Sângerez în orgoliul meu, surghiunită în acest rai crepuscular. Mă plâng neauzit și mă consolez scriind, printre atâtea făpturi îndurând aceeași soartă pe pământ, singure cu iluziile lor de ideal…”
„La revenirea acasă, simt imperios nevoia să notez un lucru ce parcă mi se ștersese din minte. Date fiind personajele și circumstanțele, dumiririle la scenă deschisă asupra vânzolelilor lui din culise, tot ce am evitat să transcriu mi se pare dintr-odată important. Memoria se eliberează de un anume depozit și pentru că plutește în casa în care am revenit un iz, un parfum dintr-o împrejurare de-acum doi ani, când locuiam în Berceni. Senzația, acum, că în lipsa mea aceeași fantomă îmi bântuie casa și mi-o golește de aer…”
„Amintirile nu au de-a face cu trecutul nostru, cu timpul, cu locul. Amintirile suntem noi. N-am să mă decid ușor și nici definitiv ce sunt amintirile, acte de avariție sau acte de generozitate. Sunt chinul și binecuvântarea, memorie palidă și memorie în flăcări, film contradictoriu, mereu rulat, reluat, refăcut, bucuria și groaza de a înmărmuri și de a te topi în trecut, tu imobil în fața mișcărilor, lumilor, altora, gonitul, respinsul și îmbrățișatul, și părăsitul, și disperatul, și calmul, și viul, și distrusul, și iluzoriul, ceea ce nu este încă presimțit, puterea de a risipi și de a aduna.”
Alături de Ana Blandiana, Nichita Stănescu și Marin Sorescu, Constanța Buzea aparține generației Șaizeciste. Poezia sa este definită prin estetica vulnerabilității și crearea unui spațiu liric intim care comunică despre fragilitatea umană. Printr-o voce autentică și originală, a putut să aducă în lirica românească perspectiva experienței maternității, a universului domestic și a vieții de femeie unde detaliile văzute de alți creatori ca fiind banale capătă semnificații profunde. Alte teme abordate se referă la singurătate și introspecție sau demnitatea în fața destinului.
În același timp, în cele peste 20 de volume de versuri publicate de-a lungul carierei, a trasat o relaționare directă între afect și natură – lumea vegetală, acvatică sau a elementelor naturale devine o oglindă pentru stările sufletești.
A lucrat ca redactor la reviste importante precum Amfiteatru și România literară unde a susținut ani de zile rubrica de corespondență „Post-restant”.
A rămas în memoria multora ca autoare de literatură pentru copii – „Tipatitip”, „Zgomotocicleta” sau seria de „Cărticică de 2 ani…6 ani”
Toate citatele folosite în acest articol sunt din Creștetul ghețarului – Jurnal (1969-1971)de Constanța Buzea, editura Humanitas, 2009.
