M-am hotărât să citesc Cassandra speaks ascultând-o pe actrița Jessie Buckley (Hamnet) povestind despre cum această carte a ajutat-o să reconsidere ideea de povești moștenite, mitologii date mai departe din generație în generație peste care nu îndrăznim să venim cu întrebări – chestionări care ar putea părea copilăroase sau tabu de genul: De ce a mușcat Eva din măr? Era oare foame? Foame de ce?
Mă așteptam să găsesc un volum de re-povestire a unor narațiuni fundamentale sau mituri antice unde să pot descoperi varianta spusă de personajul feminin din poveste – Eva, Pandora, Cassandra, Galatea, etc. – și am găsit asta, în prima parte a cărții care are titlu Origin Stories. La ce nu mă așteptam în nici un caz era aducerea acestui re-telling până în prezent și de acolo trasarea unor direcții de coaching spre vizibilitatea pe care o putem câștiga cu ajutorul propriei voci și abilitatea de a ne vedea într-un context în care noi definim ce este puterea.
Subliniez surprinderea mea pentru că nu am mai avut experiența unei lecturi care împletește cu claritate și mult sens istoria femeilor, narațiunea de experiență personală și modele de acțiune care să te inspire practic în viața de zi cu zi. Sunt tentată să descriu acest combo ca un ghid de istorie a puterii feminine pentru dezvoltare personală – dar nu acoperă tot ce are loc narativ, mental și emoțional pe parcursul citirii acestei cărți.
„I didn’t have the words for it then, but now I know what was going on: I was a woman trying to excel and contribute within a system built by and for men. I was like women the world over in all sorts of work environments. We were spending so much of our energy and intelligence trying to get a foot in the old door that by the time we got into the room, we had changed, but the structures had stayed the same “If women are not perceived to be fully within the structures of power,” writes the historian Mary Beard, “surely it is power that we need to redefine rather than women.”
Punctul de pornire al textului este What might power look like if generated from a new type of thinking?
Iar pentru a putea formula un nou tip de gândire care să ne arate o formă de putere care se construiește pe alte baze decât cele de competiție, conflict și individualism extrem, avem nevoie să înțelegem de ce aceste coordonate negative au fost utilizate până acum. Acest lucru devine posibil prin două strategii complementare: a asculta și a exprima.
Câteva dintre răspunsurile propuse de Elizabeth Lesser sunt idei pe care mi le-am notat nu numai în caiet, ci și în planul meu de rezoluții pentru a fi mai onestă cu mine și poate mai puternică:
Nevoia de a ieși din definiții singulare, evadarea din acea „poveste unică” – că este vorba de cum vedem succesul ca societate sau cine are dreptul să vorbească la masa mare a deciziilor. Picăm cu ușurință în sutele de ramificații pe care evenimentele zilei ni le provoacă în minte și cel mai des într-o spirală a disperării unde musai doar o parte are dreptate; avem nevoie să ascultăm poveștile care nu vin din centru, ci de la margine pentru că acolo se află problemele pe care încă nu le-am rezolvat.
„The single story of power—the excess of one value system and the exclusion of others—has left humanity in a bind. It’s not as simple as empowering those who have been left out of the story. We need new stories that arise from different values. We need new ways of dealing with stubborn problems long in the making: violence and war, environmental degradation, population strain, economic disparity, racism, sexism, hunger, poverty.”
Activism – în afară și în interior. Elizabeth Lesser explică cum vede activismul ca o acțiune de schimbare și vindecare. În zeitgeist-ul de fragmentare socială și agresivitate pe care îl trăim activismul poate deveni și o formă de bun simț – să oferi ajutorul cuiva, să dai dovadă de empatie, să ai grijă de familie, comunitate. În relație cu această formă exterioară de a-ți exprima, până la urmă, umanitatea, se află o modalitate interioară de grijă față de sine – innervism – o variantă prin care te poți iubi având grijă de sănătatea ta mintală, făcând o prioritate din a lucra cu tine, de a vindeca răni vechi, de a cerceta în părțile întunecate care ne provoacă durere, frustrare și ne epuizează. Fără acest „prim ajutor” pentru propria persoană, nu avem cum să -i ajutăm pe ceilalți – fără innervism nu poate exista un activism real.
„All my life I’ve toggled between being an activist—someone interested in healing and changing the world around me—and an innervist, a word I made up to describe the part of me that seeks inner change, inner healing. I’ve never regarded activism and innervism as mutually exclusive. In fact, one keeps the other in check. If we focus only on fighting what we perceive to be wrong out there, we miss out on the very real work waiting to be done within our own hearts and minds and lives.
Innervism is love of oneself. It is the realization that healing the self and healing the world go hand in hand. It is a way of remembering that sometimes the monsters dwell within. Sometimes the very evils we want to fight in the world, the broken behaviors we blame on others, are also alive in us and in need of our attention, our kindness, our understanding, our healing.”
În legătură cu relevanța innervism-ului, autoarea explică importanța investigării psihologice – trasând căi de a recunoaște rădăcinile acelei umbre care există în noi și cum putem să începem un „shadow work” privind cu onestitate și asumarea limitările noastre.
„It’s always standing right behind us, just out of view. In any direct light, we cast a shadow. The shadow is a psychological term for everything we can’t see in ourselves. Most of us go to great lengths to protect our self-image from anything unflattering or unfamiliar. All we deny in ourselves—whatever we perceive as inferior, evil, or unacceptable—becomes part of the shadow. The personal shadow is the disowned self.
So what happens to all the parts of ourselves we sweep out of view? Whatever qualities we deny in ourselves, we see in others. In psychology, this is called projection. We project onto others anything we bury within us.
These psychological projections distort reality, creating a thick boundary between how we view ourselves and how we behave in reality. The shadow isn’t a popular topic. Who enjoys owning their flaws, weaknesses, selfishness, nastiness, hate, and so on?”
În linia de explorare a vorbirii și cum putem să o ascultăm pe Cassandra speak – avem nevoie să dizolvăm granița dintre vorbirea intimă/privată/domestică și vorbirea în public – doar deschizând spațiul de vorbire publică spre mărturie, experiențe și povești de viață putem să începem să ne unim și să formăm comunități: emoționalul și raționalul au nevoie să comunice de pe poziții egale.
„The separation of “private speaking” from “public speaking” is a man-made construct. It stripped the emotional from the rational, the heart from the head. It elevated individuality over connectivity instead of honoring both.”
Claritate ca justă măsură a blândeței. Preluând de la Brene Brown ideea „Clear is kind, unclear is unkind” autoarea face o pledoarie pentru generozitatea pe care o implică adevărul și exprimarea propriilor opinii. Ca femei suntem crescute de mici într-un spirit de a face pe plac, de a fi drăguțe și cumsecade. Mascarea gândurilor reale printr-un văl de bunăvoință de genul – „nu voi spune ce cred, voi spune ceva care să nu supere” – ne transformă de fapt în persoane nedrepte și chiar lipsite de curtoazie. Ce confundăm cu amabilitatea este de fapt o fugă de propria identitate și, până la urmă, o mistificare a cine suntem și ce vrem să comunicăm. Deci – claritatea este reala blândețe și grijă pe care o putem arăta celorlalți.
“Clear is kind, unclear is unkind.” Brené writes that she first heard that slogan at a twelve-step Alcoholics Anonymous meeting. It led her to conduct a seven-year study on brave communication and leadership. “Most of us avoid clarity,” she writes, “because we tell ourselves we’re being kind; when what we’re actually doing is being unkind and unfair. Imagine what it would be like to be told from a young age that it is good to be clear, direct, and vigorous when you go out into the world and express who you are and ask for what you want. Imagine being taught that it’s healthy to have a strong opinion and legitimate to give voice to it, even when you are angry. Imagine if you had been told that sometimes it is good to be calm and benevolent, and sometimes it is good to be infuriated and forceful.”
La sfârșitul cărții există un exercițiu de biblioterapie care m-a bucurat mult pentru că exprimă și o credință puternică pe care o am: că putem găsi forță și inspirație în poveștile de viață ale altora, oricât de diferite sunt destinele lor față de realitatea noastră cotidiană. Exercițiul este următorul: realizează o listă de 15 cărți de memoir care te-au ajutat să „become more comfortable in your own skin”. Este un „inventar” necesar și care poate servi ca o „localizare în timp real” pentru acele povești care ne construiesc încrederea și generozitatea de a ne arăta așa cum suntem.
Ce nu ne dăm voie să spunem? Ce avem nevoie să spunem? Exercițiu de scris:
„Why did you not speak your truth?
Why did you not stand for what you knew, or wanted, or needed, or what you knew others wanted or needed?
What happened because of your reluctance to speak?
Close your eyes again and think of a time when you took a risk to clearly tell your truth. Picture it. Feel it. Take pen and paper and answer these questions:
What happened when you owned your truth and spoke clearly and decisively about it? What was the price? What was the reward?
Again, close your eyes and think about what you aren’t saying today—at work or home, with a friend or a family member? Should you say it now? Would it be kind to be clear, to be forthright, to be courageous? What will happen if you do? What will happen if you don’t? Take pen and power and answer those questions.”
