Adeline Virginia Stephen,Virginia Woolf (1882-1941) s-a născut într-o familie în care femeile au avut o deschidere deosebită spre artă: strămătușa sa Julia Margaret Cameron a fost o faimoasă fotografă, iar sora ei, Vanessa Bell o pictoriță apreciată.
Virginia începe să se dedice scrisului de la vârsta de 9 ani când elaborează un ziar pentru familia sa, numit Hyde Park News.După moartea părinților, Virginia și sora sa Vanessa se vor muta la Londra, în Bloomsbury. Această adresă va da numele grupului de intelectuali „The Bloomsbury Group” – rezultatul unui salon deschis de către cele două surori în care artiști, literați, filosofi și scriitori se vor întâlni frecvent începând cu 1907. În interiorul acestei societăți, Virginia va avea o comunitate deschisă spre discuțiile despre avangarda modernismului. Lucru care va fi esențial pentru viitoarea scriitoare pentru că Virginia avea o concepție inovatoare despre cum ar trebui scris un roman. Respingând tradiția literară care dicta o urmărire cronologică și lineară a evenimentelor povestite, autoarea dezvoltă un tip de scriitură care urmărește curgerea firească a ideilor, firul narativ fiind alimentat de dinamica vieții interioare.
Această tehnică care va fi numită „flux al conștiinței” devine o marcă de stil pentru scrierile Virginiei Woolf. Astfel, monologul în proza subiectivă devine un element de modernism care va influența profund literatura. Folosind acest mod de a scrie, autoarea se concentrează asupra universului cotidian, al evenimentelor de zi cu zi, a trăirilor omului modern, în detrimentul acțiunilor dramatice sau excepționale care decupau „eroul” literaturii clasice.
În afară de inovațiile literare pe care le-a creat, Virginia Woolf își asumă misiunea de a vorbi și de a scrie despre statutul femeii în societatea post-victoriană în care trăiește.
„Jurnalul unei scriitoare” adună experiențele sale personale și reflecțiile asupra a ce înseamnă să fii femeie și scriitoare și cum aceste două identități au împreună o relație specifică.Chiar dacă ținuse jurnale și înainte de 1915, doar după ce împlinește 33 de ani se dedică unei discipline constante a scrisului în jurnal.
Va scrie în „caietele ei personale” până la sfârșitul vieții, ultima filă fiind scrisă cu 4 zile înainte de moartea sa. În total există 26 de volume care alcătuiesc jurnalul complet.
Jurnalul este câteodată pentru autoare un spațiu în care experimentează scrisul pentru romanele sale. Din lectura „Jurnalului unei scriitoare” putem să vedem cum exercițiul de scriere intimă contribuie semnificativ la stilul ei literar inovator.
Acest gen de scriitură personală este pentru Virginia Woolf un element component al metodei sale de lucru. Ea își găsește mari rezerve de creativitate prin exersarea scrisului în jurnal.Pentru că acest spațiu intim al confesiunii îi permite o libertate mai mare a exprimării sinelui, jurnalul Virginiei Woolf este de multe ori un veritabil laborator de creație.
Importanța Jurnalului
„Ceea ce este mai important este convingerea mea că obiceiul acesta de a scrie numai pentru sine este un bun exercițiu. Îți dezmorțește încheieturile. Nereușitele și poticnirile nu contează. În ritmul în care merg, trebuie să atac obiectul în modul cel mai direct și rapid, astfel încât să apuc cuvintele, să le aleg și să le atac fără un răgaz mai mare decât înmuierea peniței în cerneală. Socotesc că de un an încoace se poate constata o ușurință sporită în scrisul meu, pe care o atribui jumătății de oră tihnite după ceai.”
Deși nu scrie cu o disciplină zilnică, însemnările din jurnalul Virginiei Woolf acoperă 27 de ani consecutivi de gânduri, trăiri și observații despre oameni, lume și literatură. Ce este specific la acest jurnal este că autoarea folosea această scriitură pentru a discuta cu sine despre cărțile pe care le scria sau despre cele pe care intenționa să le scrie. Își nota astfel chestiuni legate de forma stilistică sau despre dezvoltarea acțiunii. În același timp, își descria starea sa interioară în legătură cu scrisul – descurajarea, oboseala, exaltarea, etc.
„Ar trebui ca acum să scriu de zor la Camera lui Iacob, dar nu pot. Și deoarece acest jurnal este o bătrână confidentă plină de bunăvoință și cu chipul fără expresie, am să încerc să explic de ce nu pot. Adevărul este că sunt o scriitoare ratată. Sunt demodată, bătrână, incapabilă de a progresa, obtuză.”
„Oare cum aș vrea să fie jurnalul meu? Ceva suplu, dar nu neîngrijit, destul de elastic încât să cuprindă orice lucru solemn, minor sau frumos ce-mi trece prin minte. Aș dori să fie aidoma unui pupitru vechi și adânc, sau unui geamantan încăpător în care arunci o sumedenie de nimicuri fără să te mai uiți la ele. Aș vrea să revin după un an sau doi și să aflu că lucrurile s-au orânduit singure, s-au înfrumusețat și s-au contopit, așa cum se întâmplă întotdeauna într-un mod misterios, formând un tipar destul de transparent pentru a oglindi lumina vieții noastre și rămânând totodată structuri ferme, cu independența unei opere de artă.”
„Cred că ce este necesar în primul rând, acum după ce mi-am recitit vechile volume, este să nu mă transform în cenzor, ci să scriu ce îmi dictează situația sufletească, despre indiferent ce; întrucât am fost curioasă să aflu cum au ieșit lucrurile inserate la întâmplare, am aflat semnificații acolo unde nu mi-am închipuit în momentul respectiv.” (Citatele sunt luate din Jurnalul unei scriitoare, Virginia Woolf, editura Univers, 1980)
Ce putem învăța din jurnalele Virginiei Woolf?
Lectura scrierilor sale intime ne poate ajuta să înțelegem de ce disciplina de a scrie în jurnal cât mai des ne poate oferi claritate în mai multe arii ale vieții noastre: în propriul spațiu de creativitate – explorând ideile pe care le adunăm zi de zi, dar care dacă nu sunt notate pe hârtie se pierd sau rămân doar umbre de potențialități; în procesarea emoțiilor și a trăirilor intense pe care le acumulăm – Virginia Woolf deschide dialoguri interioare directe și oneste despre propriile stări depresive, despre furie, frustrare, tristețe și chiar despre neîncrederea în propriul talent sau vocație; în realizarea unei panorame a vieții intelectuale – notarea cărților citite și impresiile legate de aceste lecturi, comentarii despre reacțiile pe care le putem avea la anumite evenimente culturale (expoziții, discuții sau chiar decizii politice asupra zonei de cultură); în analiza vieții de zi cu zi – a obișnuințelor pe care dorim să le schimbăm sau să le îmbunătățim (Virginia Woolf își monitorizează ritmul cotidian al micilor acțiuni pentru a putea vedea concret unde poate include mai mult timp pentru scris sau ce are nevoie să modifice în programul zilnic pentru a-și duce la bun sfârșit responsabilitățile profesionale sau casnice); în exersarea scrisului pentru cărțile pe care le vrea publicate – jurnalul poate deveni o practică vitală pentru dezvoltarea unor abilități de povestire sau de introspecție pe care apoi le poate folosi în construcția unui personaj sau descrierile necesare pentru textele sale literare – „bricks for a very good book”.
Mai mult, scriitoarea indică faptul că „scrie liber” în jurnal – nu caută o anumită temă, ci pur și simplu scrie ce simte în acel moment când ia penița în mână. Își alocă câte o jumătate de oră pentru a scrie în jurnal – 30 de minute pe care le numește „casual half hours” – folosite pentru exprimarea directă și pentru capturarea gândurilor subconștiente – „diamonds in the dustheap”.
Virginia Woolf observă valoarea de a scrie doar pentru sine – fără presiunea unui deadline sau a publicării – jurnalul îi oferă un alt fel de spațiu de a fi, cu mai mare libertate, în care bucuria de a scrie este în primul rând un act personal și nu pentru cititori.
Citind din jurnalele ei, veți descoperi că multe pasaje sunt dedicate documentării întâlnirilor cu diverși oameni și a observațiilor pe care le face pentru fiecare om în parte – este foarte atentă la modul în care oamenii acționează, vorbesc, se prezintă – și astfel inventariază mici fișe de personaj. Această obișnuință poate servi foarte bine practica de lucru pentru a compune texte de ficțiune, dar nu numai – analiza persoanelor care ne construiesc viața sau cu care luăm contact poate fi și o explorare terapeutică în sensul modul în care ne creăm relații și cu cine – cum reflectă comportamentul acestor oameni cum ne plasăm în lume.
În același timp, prima lecție și poate cea mai importantă pentru oricine vrea să înceapă sau să reia această practică a scriiturii (hiper)personale este onestitatea. Virginia Woolf, pune pe hârtie cele mai vulnerabile situații, întrebări sau frământări cu care se luptă – singurătatea, propriile defecte de caracter, mortalitatea, dorința de a epata, de a-și exprima ambițiile, în același timp impostura pe care o simte atunci când simte gelozie față de reușitele altora – reușește să ajungă la niște idei profunde despre viață pentru că nu se minte, își acceptă cu toată sinceritatea de care este capabilă limitările și părțile întunecate din identitatea sa, părți pe care toți le avem. Asta face și ca lectura jurnalului să devină accesibilă și în care să ne putem recunoaște ca cititori. În concluzie, asumarea adevărului și îmbrățișarea sincerității sunt cei doi vectori care ne pot ajuta să ajungem departe ca evoluție personală atunci când folosim jurnalul.
