Povestea artisteiamericane de origine coreeanăTheresa Hak Kyung Cha(1951–1982) este una a fragmentării, a căutării identității șia tragediei – moare la numai 31 de ani. Singurul său roman,Dictée, publicat chiar în anul morții sale, a devenit ulterior un punct de reper în literatura experimentală.
O viață între două lumi
Născută în Busan în timpul Războiului din Coreea, Theresa a emigrat în S.U.A. la vârsta de 12 ani. Crescută sub influența a patru limbi — coreeană, engleză, franceză și latină — ea a explorat constant „rădăcinile limbajului înainte ca acesta să se nască pe vârful limbii”.Fascinația pentru exprimarea sinelui prin limbi diferite a venit din experiența proprie de dezrădăcinare: în America era percepută ca străină, iar în Coreea natală era privită cu suspiciune, fiind chiar acuzată de spionaj în timpul unei vizite.
Arta ca rezistență și explorare
Cariera sa artistică a cuprins performance-ul, filmul și literatura. Prin lucrări precumAveugle Voix, unde apărea legată la ochi și cu căluș, Theresa ilustra durerea imposibilității de a comunica și trauma istorică a poporului coreean, a cărui limbă fusese interzisă sub ocupația japoneză.
Tragedia și moștenirea
Viața ei s-a sfârșit brutalprin crimă – este ucisă în New York, chiar înainte de lansarea oficială a romanului săuDictée – o confesiune intimă care împletește rugăciuni catolice, exerciții de limba franceză și istoria revoluționarelor coreene pentru a „restaura memoria” femeilor pierdute în timp.
Deși a rămas în obscuritate timp de un deceniu după moartea sa, opera Theresei Hak Kyung Cha a fost redescoperită și recuperată de către cititori, lăsând o amprentă profundăasupra artei contemporane și a literaturii despre exil.
În paginile volumuluiDictée(1982)Theresa Hak Kyung Cha practică odeconstrucție lingvisticăaproape chirurgicală. Ea fragmentează propozițiile până când acestea devin simple respirații sau silabe izolate, amintindu-ne că pentru un exilat, limba nu este un dat, ci o cucerire dureroasă. Stilul eiutilizeazăcolajul literar unde poezia se lovește de diagrame anatomice, iar scrisorile personale sunt întrerupte de documente istorice reci.
Ea nu a scris o autobiografie, ci obiografie colectivă. Folosește figura „diseuse”-i (cea care recită) pentru a lăsa alte voci — ale mamelor, ale martirelor, ale muzelor — să circule prin propriul ei corp.Astfel,scrisuldevine un ritual de exorcizare: o încercare de a recupera „timpul mort” și de a vindeca trauma colonizării prin ritmul repetiției.
Pentruartistă, pagina albă nu este un gol, ci un spațiu de rezistență:tăcerea dintre rânduripune în evidență povestea spusă, o izolează pentru a deveni vizibilă. Aceastăpoetică a granițeine invită să fim mai mult decât cititori; ne transformă în martori ai unei lupte pentru a rosti „primul sunet” într-o lume care a încercat să o reducă la tăcere.
„May I write wordsmore naked than flesh, stronger than bone, more resilient than sinew, sensitive than nerve.”„Acquiesce, to the messenger. Acquiesce, to and for the complot in the Hieratic tongue. Theirs. Into Their tongue, the counterscript, my confession in Theirs. Into Theirs. To scribe to make hear the words, to make sound the words, the words, the words made flesh.”
