Într-o perioadă în care ne simțim capturate de spațiul online într-o economie care monetizează atenția noastră, ideea de a ține un jurnal intim devine o mică luptă de rezistență și de disciplinare a modului în care ne putem opri pentru a observa ce este real în jurul nostru.
În jurul anului 1000 la curtea imperială a Japoniei unde era deja formată o literatură clasică, o femeie aducea o nouă posibilitate de exprimare narativă printr-un gest aparent mărunt: scria despre ce vedea zi de zi pentru propriul amuzament.
Sei Shōnagon(cca. 966–1017) nu și-a propus să devină o autoare de carieră precum Murasaki Shikibu – contemporana sa celebră care crease Povestea lui Genji(considerat a fi primul roman scris vreodată). Însemnările pe care le făcea Sei Shōnagon în caietul ei intim erau un amestec de fragmente de jurnal, amintiri de la curte și liste unde enumera lucrurile care îi plac și lucrurile care o enervau teribil.
„Am scris pur și simplu pentru divertismentul personal lucruri pe care eu însămi le-am gândit și simțit.”
Strânse împreună ele au format Cartea pernei – Confesiunile unei doamne de onoare de la curtea imperială japoneză – titlu care reflectă și modul în care erau ținute paginile confesive, ascunse într-o pernă.
În textele sale se simte un antrenament al contemplării și al atenției asupra detaliilor pe care le putea vedea în obiectele, oamenii și situațiile din jurul său. Descrierile capturează efemeritatea unui gest făcut de o altă doamnă de la curte sau amănuntele de culoare și textură a unui material pictat. În listele cu lucruri care o înfurie regăsim oglindiri prezente, Sei Shōnagon plângându-se de: oaspeții care vin neanunțați exact când ai ceva urgent de făcut și nu se mai opresc din vorbit; oamenii care te întrerup doar ca să îți termine ei fraza cu un aer superior; acele momente în care trimiți cuiva o poezie de care ești mândră și nu primești nici un răspuns înapoi.
Deși știm puține despre originile ei, numele Shōnagon era de fapt un rang (consilier junior), iar Sei provenea din numele familiei sale, Kiyohara. A ajuns la curtea Împărătesei Teishi în 993, devenind o doamnă de onoare devotată până la moartea stăpânei sale, în anul 1000.
Era o femeie cu standarde înalte și un umor tăios. Nu se ferea să critice bărbații care, după o noapte de dragoste, își aranjau prea meticulos hainele în loc să plece cu discreție și stil. Pentru ea, estetica și atitudinea erau totul.
Sei Shōnagonsusținea că a început să scrie pe un teanc de hârtie primit cadou de la Împărăteasă, umplându-l cu „tot felul de ciudățenii”. Jurnalul a devenit public dintr-un accident: l-ar fi lăsat nesupravegheat pe o rogojină, iar un vizitator l-a găsit și l-a răspândit prin curte. Totuși, istoricii moderni, precum Meredith McKinney, suspectează o „falsă modestie” — e greu de crezut că o femeie atât de inteligentă și atentă la detalii ar fi lăsat o asemenea comoară la voia întâmplării fără să știe exact ce face.
Astăzi, Sei Shōnagon rămâne o voce esențială în istoria femeilor: o observatoare acidă, o stilistă impecabilă și prima dovadă că, indiferent de secol, natura umană (cu toate micile ei drame) rămâne neschimbată.
Ne vom întâlni cu modelul său de a concentra atenția asupra cotidianului în Atelierele de Journaling care încep pe 19 februarie.
