Katherine Mansfield (1888-1923) a fost o scriitoare născută în Noua Zeelandă care a elevat genul povestirii scurte la rang de literatură apreciată ca fiind „serioasă”. Stilul prozei sale este recunoscut și astăzi ca fiind unic prin îmbinarea materiei poetice în interiorul unei scriituri delicate care se centrează pe analiza conflictelor psihologice și care acordă importanță observației fine a comportamentului uman. În continuare, proza scurtă a autoarei este studiată ca model și reper de construcție literară în școli și universități.
Se dedică vocației sale literare încă de la începutul adolescenței, iar la 19 ani se mută în Anglia pentru a-și urma visul de a deveni scriitoare. 4 ani mai târziu, începe să publice colecții de povestiri în volumul In a German Pension(1911), Prelude (1918) și Bliss (1920). O altă carieră posibilă era cea de violoncelistă – instrument căruia se dedicase din copilărie și prin care își probase măiestria. Din păcate, familia nu este de acord cu opțiunea de a avea o femeie „care face muzică” în casă.
Cele mai cunoscute povestiri ale sale sunt At the Bay, The Voyage și The Stranger– incluse în volumul The Garden Party(1922) – volum tradus în limba română de Antoaneta Ralian (editura Humanitas, 2012). Această colecție de povestiri este considerată apogeul creației sale și este și recomandarea mea de lectură pentru cele care vor să se aproprie de literatura autoarei sau cele care vor să găsească inspirație în ceea ce privește structura și compoziția prozei scurte.
Scrie povestiri scurte care sunt construite cu tonalități poetice și care au ca tematică conflictul psihologic interior și analiza naturii umane. Mulți critici literari au observat influența pe care Cehov a avut-o pentru autoare în modul în care ea notează observații despre personaje: fiecare detaliu de portretizare fiind plasat cu precizia unui chirurg pentru a fixa arhitectura minuțioasă a narațiunii. Katherine Mansfield îl invocă pe Cehov de multe ori nu numai ca inspirație, ci și ca prezență scriind în jurnal: „Ach, Tchehov! Why are you dead? Why can’t I talk to you, in a big darkish room, at late evening – where the light is green from the waving trees outside. I’d like to write a series of Heavens: that would be one.”
La rândul său, Katherine Mansfield va deveni o influență puternică pentru literați prin dezvoltarea povestirii scurte ca o formă literară apreciată într-un climat editorial în care era preferat romanul – o ierarhie editorială existentă și astăzi.
Titlul cu care este publicat jurnalul autoarei în 1927 este The Journal of Katherine Mansfield. În ediția din limba română jurnalul scriitoarei poartă titlul de Jurnal trist(editura ART, 2017). Deși acest titlu ne poate face să credem că însemnările scriitoarei există strict într-un spațiu al melancoliei, realitatea lecturii nu probează tristețea. Inserate în notațiile cotidiene putem găsi fragmente de corespondență, analize literare și schițe de nuvele (multe dintre ele nepublicate în formă finală). Lectura jurnalului ne aduce o perspectivă intimă în legătură cu gândirea și exercițiul scrierii unei autoare care transforma observațiile zilnice în posibile piste narative pentru proza pe care o crea.
Moare la 34 de ani după o lungă bătălie cu tuberculoza. Jurnalul său este publicat postum într-o ediție îngrijită de soțul ei, John Middleton Murry. Nefiind scris cu scopul de a fi publicat, acest jurnal ne permite un acces privilegiat în viața unei autoare pe care o descoperim măcinată de o boală grea și care din acest motiv trebuie să se mute odată cu modificarea sezoanelor pentru a rămâne într-un climat potrivit stării sale de sănătate. O regăsim izolată, neputând niciodată să-și formeze un „acasă” stabil, mereu aflată sub presiunea lipsurilor materiale și a nevoii de a scrie cât mai mult în timpul limitat de care este conștientă.
„Prin sănătate înțeleg puterea de a trăi o viață deplină, matură, vie, activă, în strânsă comuniune cu tot ceea ce iubesc – cu pământul și minunile lui – cu marea, soarele. Cu tot ce înseamnă lumea exterioară. Vreau să o pătrund, să particip, să o trăiesc, să învăț de la ea, să mă dezbrac de tot ce-i în mine superficial și dobândit și să devin o ființă umană conștientă, directă. Doresc ca, înțelegându-mă pe mine însămi, să-i înțeleg pe ceilalți. Doresc să fiu tot ce sunt în stare să devin, astfel încât să pot ajunge (aici m-am oprit și am așteptat și am tot așteptat să-mi vină cuvântul, dar degeaba – nu există decât o singură expresie definitorie) un copil al soarelui.” (din Jurnal trist, Katherine Mansfield)
„Dacă mă întorc în Anglia fără să fi terminat o carte, nici nu vreau să mai aud de mine. Aș ști atunci că orice s-ar spune, nu sunt o adevărată scriitoare și că n-am dreptul la „o masă de lucru” în camera mea. Dar dacă mă întorc cu o carte terminată, va fi o profession de foi pour toujours (profesiune de credință pe vecie). De ce ezit atât? Să fie doar lenea? Lipsa de voință? Da, simt că de aici pornește totul și de asta-i atât de important să mă reafirm în ochii mei.” (din Jurnal trist, Katherine Mansfield)
„Dar eu sunt în așa fel construită încât, de îndată de mă aflu împreună cu cineva, încep să iau în seamă părerile și dorințele acelei persoane, deși nu sunt poate nici pe jumătate atât de vrednice de luat în seamă pe cât sunt ale mele. (…) Viața alături de alți oameni se pierde în ceață: viața alături de J e suportabilă, dar o găsesc mult mai prețioasă și minunată când sunt singură, atunci simt esența vieții, viața vieții.” (din Jurnal trist, Katherine Mansfield)
„Nu-mi doresc decât să am timp să scriu despre toate astea – timp să-mi scriu cărțile. După aceea nu-mi pasă dacă mor. Trăiesc numai ca să scriu. Lumea frumoasă (Dumnezeule, cât e de frumoasă lumea văzută dinafară!) e acolo, mă scald în ea și mă înviorez.” (din Jurnal trist, Katherine Mansfield)
Cea mai nouă biografie dedicată autoarei a apărut în noiembrie 2025: Katherine Mansfield: A Hidden Life de Gerri Kimber. Eu nu am apucat să fac rost de volum, dar am urmărit interviurile pentru lansarea cărții din care ne putem face o primă idee despre conținut. Astfel, cred că episodul Living Dangerously with Katherine Mansfield din Podcast-ul The Virginia Woolf Podcast (emisiune dedicată descoperirii personalităților, ideilor și scrierilor care au avut legătură cu activitatea scriitoarei Virginia Woolf) este o introducere bună în această ultimă biografie și în același timp o primă familiarizare cu subiectul vieții lui Katherine Mansfield, indiferent dacă aveați cunoștințe despre această autoare sau nu. Descrisă de multe ori ca o prezență pasivă din pricina stării precare de sănătate, Katherine Mansfield apare în această schiță de portret ca un spirit plin de energie care îndrăznește să se inspire din teritorii culturale noi, și care plonjează în tot felul de experiențe tabu: are un lung șir de explorări sexuale atât cu bărbați, cât și cu femei, consumă o paletă largă de substanțe halucinogene (chiar în compania celebrului mistic Aleister Crowley – poate unul dintre cele mai controversate personaje ale secolului XX) și menține o atitudine rebelă față de cerințele familiei și a societății.
În textele medalion care însoțesc de obicei orice descriere referitoare la Katherine Mansfield, este constant menționată „rivalitatea” dintre autoare și Virginia Woolf. Cele două scriitoare au corespondat și există probe astfel care certifică admirația lor reciprocă, în nici un caz vreo dispută adolescentină. Katherine Mansfield se adresează astfel într-o scrisoare autoarei Camerei lui Iacob: „We have got the same job, Virginia and it is really very curious and thrilling that we should both, quite apart from each other, be after so very nearly the same thing. We are you know; there’s no denying it.” Virginia Woolf a afirmat că literatura creată de Katherine Mansfield „was the only writing I was ever jealous of” – remarcă care stabilizează mai degrabă aprecierea talentului, decât o dușmănie între autoare. În același timp trebuie spus că figurile intelectuale din jurul Virginiei Woolf, din Bloomsbury group, nu au avut o atitudine primitoare în ceea ce o privește pe Katherine Mansfield (ea nefiind acceptată în celebrul club), căreia îi recunoșteau talentul și inteligența, dar pe care o desconsiderau la nivel personal socotind-o „provincială” și lipsită de grație – mai mult ca sigur, rămășițe ale snobismului și elitismului victorian moștenit: cei care veneau din colonii nu puteau fi „egali” cu englezii „pur sânge”. Autoarea va oferi o replică comentariilor răutăcioase în textul Blissunde face o spumoasă satiră la adresa acestei elite culturale londoneze pe care o portretizează ca fiind superficială, pretențioasă și mai mult interesată de networking decât de chestionarea problematicilor importante ale zilei.
Cu toate acestea, soțul Virginiei Woolf – Leonard Woolf notează în jurnalul său: „I don’t think anyone has ever made me laugh more than she did in those days. (…) The extraordinary funniness of the story was increased by the flashes of astringent wit.”
Viața personală a autoarei se conturează ca o permanentă luptă: cu propria familie pentru a putea să-și urmeze pasiunea pentru scris, cu mediul literar care avea mari reticențe în privința unui outsider (cum era ea considerată la Londra), cu propriul corp – pierde o serie de sarcini și retrăiește constant aceste traume, cu zona de adicție – ajungând să depindă de un cocktail de substanțe, cu tuberculoza – boală care o atacă cu brutalitate și îi reduce treptat vitalitatea în ultimii 5 ani de viață. Cu toate obstacolele destinului său complicat, Katherine Mansfield a fost printre primele personalități culturale feminine care au îmbrățișat și trăit valorile noii paradigme de New Woman – un arhetip modern de feminitate apărut la sfârșitul secolului 19 care propunea formarea unei noi generații de femei educate care pot urma o carieră care să le asigure independența și care pot avea căutări intelectuale, artistice și o participare activă și vizibilă în viața publică și politică. Dăruindu-se complet artei scriiturii își dedică și viața celebrării umanității, a lucrurilor pe care le observă, a poveștilor de viață și a realității: „The amount of minute and delicate joy I get out of watching people and things… is simply enormous. (…) The detail of life, the life of life.”
