Câți dintre noi mai citesc poezie azi ? Exprimarea ideilor și a emoțiilor prin sofisticatul control al sunetului și ritmului nu pare a mai fi o formă atractivă acum. Deși reținem sute de versuri ale melodiilor pe care le ascultăm, nu ne mai petrecem timpul cu una din cele mai vechi structuri lingvistice ale literaturii universale.
Poetul Robert Frost spunea că poezia este ce se întâmplă atunci când emoția își găsește gândul iar acel gând își găsește cuvântul. Trăirile intime pe care le simțim sunt deseori greu de pus în cuvinte, dar prin poezie ele capătă concretețe. Această întâlnire care se produce prin lectura poeziilor ne poate da un nivel profund de introspecție și de contemplare, sporindu-ne activitatea cognitivă și cea a memoriei și poate cel mai important, oferindu-ne plăcere.
La începutul secolului XX, oamenii păreau să știe toate aceste beneficii ale genului liric, iar poezia reprezenta o lectură dacă nu obligatorie, extrem de necesară. În Franța acelor timpuri, o poetă de origine română ajunsese pe buzele tuturor pentru modul în care reușea să împletească trăiri intense în ritmicitatea versurilor.
Anna de Noailles (1876-1933), născută Brâncoveanu, poetă, romancieră, eseistă, câștigătoare a două premii ale Academiei Franceze, membră a Academiei regale de limbă și literatură franceză din Belgia, membră de onoare a Academiei Române și prima femeie comandor a Legiunii de Onoare franceze, s-a bucurat din timpul vieții de o apreciere unanimă de la nume importante ale culturii europene, printre care: Jean Cocteau, Marcel Proust, Ortega Y Gasset, Sarah Bernhardt, André Gide, Claudel, Paul Valery, Henri Bergson, Colette, Leon Daudet.
Marcel Proust, prieten apropriat, ține o lungă corespondeță cu Contesa de Noailles, exprimându-și întotdeauna aprecierea pentru scrierile ei și demonstrând o afecțiune sinceră față de scriitoare. De altfel, cei îi leagă pe cei doi este un mod de a gândi creația literară care îi aproprie ca stil și trăire, Anna De Noailles fiind ”proustiană” în poezia sa înainte ca celebrul autor să-și publice încă proza. Proust s-a inspirat din imaginea contesei de Noailles pentru a crea două personaje din În căutarea timpului pierdut: marchiza de Cambremer și Madame Verdurin.
Biografia Contesei
Este descendenta domnitorului Constantin Brâncoveanu, prin tatăl Grigore Bibescu-Brâncoveanu, la rândul său fiul lui George Bibescu, ultimul domnitor al Țării Românești, și a lui Zoe Mavrocordat. Mama poetei este Raluca Musurus, fiica lui Musurus Pașa, ambasador al Porții Otomane la Londra, o desăvârșită pianistă care organiza serate muzicale unde participa crema societății franceze.
Născută la Paris la 15 noiembrie 1876, Anna-Elisabeth de Brancovan își va petrece copilăria și tinerețea între atmosfera animată a capitalei franceze și universul natural idilic de la Villa Bassaraba de la Amphion, în Savoia. Lumea în care crește și se educă este formată dintr-o societate aleasă, apropriații familiei și invitații frecvenți fiind nobili, oameni de știință și litere, personalități mondene care capacitează un stil de viață al elitelor.
După moartea tatălui, călătorește la Constantinopol unde în palatul Arnout-Keui, fratele mamei sale, „unchiul Paul” va amprenta dezvoltarea intelectuală a Annei prin ghidarea ei spre poezia parnasiană. De la 12 ani începe să scrie poezii în caiete atent caligrafiate și învelite în piele. La 19 ani are deja 4 caiete de proză și 4 caiete de poezie și începe să frecventeze saloanele literare pariziene unde găsește o largă apreciere.
În 1897 se căsătorește cu contele Mathieu de Noailles. Următorii ani sunt acaparați de procesul Dreyfus. Anna este profund revoltată de pornirile antisemite exprimate în această celebră „afacere”. Polarizarea intelectualității în tabăra apărării crează o comunitate de scriitori: Zola, Proust, Anatole France, Jaures, cu care poeta se va împrieteni.
Activitatea ei literară se intensifică și este celebrată ca o voce puternică a liricii franceze încă din anul 1900 prin publicarea poemului autobiografic Bittô. Se revede cu verișoara ei, Elena Văcărescu, la salonul căreia își recită ultimele creații. În același an se naște și fiul ei, Anne-Jules-Emmanuel-Gregoire.
În 1902 i se acordă de către Academia Franceză un premiu pentru volumul Le Coeur innombrable (Inimi fără de număr în una). Un an mai târziu publică romanul La nouvelle Esperance (O nouă speranță). Urmează o perioadă extrem de fertilă pentru scriitoare, încă două romane în doar doi ani și apariția volumului de versuri care o consacră definitiv: Les Ebluoisements (Străluminările).
Îl cunoaște pe Jean Cocteau pe care îl fascinează și îl influențează personalitatea contesei. În anul apariției În căutarea timpului pierdut, Anna de Noailles publică volumul Les Vivants et les Morts (Viii și Morții), culegere de poezii care va alimenta imaginarul unei generații puse față în față cu Primul Război Mondial. Tot în tandem cu Proust primește în 1920 Legiunea de Onoare. Distincțiile și premiile se cumulează, culminând cu Marele Premiu al Academiei Franceze pentru literatură.
Activitatea sa publicistică este neîncetată, astfel în 1927 mai numără un succes prin volumul L’Honneur de Souffrir (Onoarea de a suferi). La 11 ianuarie 1931 Anna de Noailles este prima femeie comandor a Legiunii de Onoare.
Deja imobilizată la pat după ani întregi în care starea fizică se deteriora progresiv, găsește energia de a completa Le Livre de ma Vie(Cartea vieții mele), scriere de memorii și reflecții. Moare în 1933. La funerariile oficiale ținute la Biserica Madeleine participă 10000 de oameni.
„Cât era ea de scundă, doamna de Noailles ține în frâu și conducea cu biciul armăsarii soarelui prin prăpăstiile albastre ale unei năucitoare fantezii verbale. Ea dădea viață pietrei și metalului, transforma orice pietricică în munte în miniatură și respingea pereții până la infinit. Fiică a unei muziciene desăvârșite, urechea ei găsea ușor cuvintele, dar nu și ideile și gândurile rămase copilărești și sumare, însă antrenate în vârtejul cel mai înflorit al unor năvalnice monologuri. […] Coborâtoare din eroi români, firavă și totodată puternică în multipla ei persoană, ca și contrastul dintre verbul și gândul ei, această radioasă creatoare de iluzii nu avea cert nimic străin. Era mai curând îndepărtată în timp.”
citat din Lèon Daudet, extras din Mihai Dim. Sturdza, Aristocrați români în lumea lui Proust, editura Humanitas, 2016, pag. 145.
Contesa de Noailles nu este singura figură literară feminină de origine română care este prețuită în spațiul cultural francofon. Împreună cu Elena Văcărescuși Martha Bibescu, cele trei formează o reală „grupare” literară, unică prin legătura lor de rudenie:
„Triada Anna Brâncoveanu de Noailles, Elena Văcărescu și Martha Bibescu impun cu autoritate originea românească în contextul literaturii franceze, onorând prin valoarea operei lor cele două culturi pe care le reprezintă. Contemporaneitatea acestor scriitoare, legate prin obârșie și rudenie, în spațiul literaturii franceze din primele decenii ale veacului constituie o singulară ipostază (…). Puternice personalități ale timpului lor, adevărate faruri ale începutului de veac, distinse cu laurii Academiei Franceze, beneficiind de prietenia și omagiile unor iluștri contemporani, cele trei prestigioase scriitoare au cunoscut în timpul vieții o celebritate europeană, iar postum umbrele unei dureroase uitări.”
Gabriela Stoica, Ultima Șeherazadă, Contesa Anna Brâncoveanu de Noailles, Editura Divers Press, 1991, pag. 11
Deși toată opera Contesei de Noailles a fost scrisă în limba franceză, iar legăturile cu spațiul românesc au fost cel mult sporadice, în scrierea autobiografică Cartea vieții mele se decupează o tensiune identitară. Astfel, fragmentele care ne aduc în față aducerile aminte din viața autoarei sunt întrepătrunse de analize literare sau meditații la valorile culturale franceze.
Celebrarea constantă a superiorității culturii franceze ne poate indica faptul că deși născută și crescută în Franța, identitatea autoarei a fost de multe ori scindată între componenta ei orientală (scriitoarea preferând acest termen în detrimentul celui de românesc) și constituția ei profund vestică și pariziană. Acest conflict interior pe care nu îl numește în Cartea vieții mele este un detaliu care ne aduce față un complex al dublei apartenențe culturale între vest și est, între Răsărit și Apus.
Preoteasa păgână a poeziei moderne
„Poezia e, fără îndoială, arta spațioasă și dominatoare în care toate celelalte se contopesc!”
Unicitatea prin care poeta Anna de Noailles își construiește versurile stă în împletirea a trei elemente centrale: intuiția ca mod de cunoaștere, celebrarea mitologiei antice și a zeilor păgâni și fascinația pentru invențiile tehnice. Impregnarea cu inspirație atât din zona paseistă, cât și din cea tehnologică este punctul central al originalității ei lirice.
Construind astfel un stil inimitabil, poezia ei lasă amprente puternice și asupra altor scriitori. Colette îi mărturisește: „Când vorbești de zorii zilei, de durere, de dragoste, de lumină, de voluptate, am credința că nimeni înaintea ta n-a mai vorbit de voluptate, de lumină, de zori.”
Cunoașterea prin intuiție, baza filosofiei lui Henri Bergson, este crezul după care poeta se ghidează, natura devenind o interfață pentru cunoașterea senzorială și subiectivă prin participarea activă a experienței. Natura, moartea și dragostea se împletesc ca motive lirice trăite intens și oferite drept mărturie.
Aspectele moderne ale prozodiei sale stau în modul în care ea devine autor și subiect în același timp. Acea trăire ”proustiană” de care aminteam se revarsă în modul în care își sondează interiorul și sinele pentru a putea oglindi complexul de trăiri și emoții umane.
Je t’aime
Comme si tu n’existais plus
Le poème de l’Amour
Esență și scop al existenței, dragostea este o energie vitală care alimentează creația. Aceiași dragoste care a fost mereu muza supremă a poeților din toate timpurile, capătă în condeiul Annei de Noailles o perspectivă destul de rară, o perspectivă feminină care transformă Erosul din obiect în subiect:
„Destinul femeii ca obiect venerat al dragostei, răspunzând apelului baudelairian: Sois belle et tais toi! [Fii frumoasă și taci din gură! ] va cunoaște o mare longevitate. (…) Secole după Safo ea adoptă poziția celui care alege, observă și explică secretele cristalizării stendhaliene [teorie despre dragoste]. Bărbatul devine obiectul dragostei sale, pretext al sentimentului, al revărsării prea plinei inimi, al dorinței și voluptății. ”
Gabriela Stoica, Ultima Șeherazadă, Contesa Anna Brâncoveanu de Noailles, Editura Divers Press, 1991, pag. 61