Ce se poate spune mai întâi despre Olga Greceanu? Că a fost prima și singura femeie care a primit permisiunea de a ține predică în Biserica Ortoxă Română? Că a fost unul dintre cei mai apreciați artiști români în perioada interbelică? Că a fost printre primii cercetători de istoria artei care au scris despre femeile pictorițe din trecut sau că a fost printre puținele artiste care au primit aprobarea Patriarhiei de a „zugrăvi” biserici?
Biografia artistei este extrem de densă, plină de realizări notabile care s-au conturat prin energie și putere de muncă care nu i-a dispărut nici până în ultimele clipe de viață. O carieră împărțită între două lumi (perioada interbelică exuberantă și regimul comunist uniformizant) pe care le-a trăit cu aceiași verticalitate și același destin dedicat descoperirii manierelor de a picta cât mai aproape de spiritul românesc tradițional atât în pictura de șevalet, cât și în pictura religioasă.
Ne apropriem de viața și opera Olgăi Greceanu astăzi prin activitatea unei edituri mici, dar cu o viziune extraordinară care și-a făcut o misiune din a ne aduce din nou în atenție acest nume uitat.
Editura IDACO „dar din har” a reușit să recupereze și să adune într-o colecție de apariții editoriale cu adevărat speciale, multe dintre scrierile Olgăi Greceanu. Sunt volume cu tematici variate: meditații religioase (Să ne rugăm, O explicație la rugăciunea Tatăl nostru) , memorii în spiritul jurnalului de călătorie (Pe urma pașilor Tăi, Iisuse, Expoziția Universală de la New York, 1939, văzută de Olga Greceanu), roman istoric (Viața Sfântului Nicolae) și lucrări de istoria artei (Dicționarul Zugravilor de Subțire, monahi și mireni, Mărturie în cuvânt și Chip -3 volume apărute cu binecuvântarea Patriarhului, Compoziția Murală – legile și tehnica ei, Specificul Național în Pictură).
În introducerile realizate de Adina Nanu care acompaniază câteva dintre aceste volume, găsim informații valoroase despre artistă, date care ajută recompunerea portretului Olgăi Greceanu din perspectiva unei persoane care a cunoscut-o de aproape.
„Potrivit de înaltă, bine făcută, cu trăsături regulate, impresionând prin ochii arzători, artista avea în ținută demnitatea și eleganța suverană a eroilor din frescele sale. Îi urmărisem de-a lungul anilor picturile și îi citisem cărțile, impresionată de cutezanța ei de a realiza totul în stil mare. Apreciam îndeosebi faptul că dispunând din familie de bunăstare, ar fi putut trăi fără să facă nimic, ca o plantă decorativă, să ducă o viață mondenă, îndestulată și facilă, dar a muncit neîncetat, cercetând și creând fără răgaz.”
Profesoara Adina Nanu a colaborat intens la munca de recuperare a memoriei Olgăi Greceanu aducând rând pe rând informații care contextualizează esența și caracterul artistei:
„Prin tot ce a pictat și a scris, Olga Greceanu a dovedit însă, că și-a implantat în România rădăcini adânci, însușindu-și nu numai preocupările confraților ei pentru definirea specificului național românesc, dar dovedind și un interes pasionat pentru istoria și cultura, din toate timpurile, din țara noastră (înfățișându-i eroii de la daci la Mihai Viteazul sau Nicolae Bălcescu, străduindu-se să scrie istoria Brâncovenilor, etc.).”
Date biografice
În scrierea datelor importante din viața artistei, am consultat chiar spusele Olgăi Greceanu din autobiografia succintă care se găsește în introducerea volumului Expoziția Universală de la New York, 1939, văzută de Olga Greceanu. Astfel, citatele pe care le-am marcat în continuare îi aparțin chiar ei.
Olga Greceanu se naște pe 4 august la Mânăstirea Nămăiești Muscel.
Fiica unui nobil polonez și a unei mame de origine germană (profesoară), își face studiile în Belgia la Liege. Acolo frecventează Academia de Arte Frumoase și prinde gustul pentru pictură, chiar dacă este înscrisă la zi la studiile de inginerie. Se mărită în 1914 cu Nicolae Greceanu, un hidrolog de renume internațional. În 1916 este invitată să participe la o expoziție într-o galerie de pe Strada Lăpușneanu din București. Artista mărturisește despre acest eveniment: „Și lucru curios, am avut succes și unul dintre cumpărători, chair cel dintâi, a fost Contele de Saint Aullaire, ministrul Franței de atunci, precum și Vasile Morțun și Generalul Argetoianu și arhitectul Grigoriu și Doamna Berindei și m-am trezit că din cele 24 de bucăți expuse, am mai rămas cu șapte.”
În 1921 își ia diploma de inginer și merge în mai multe voiaje alături de soțul său care călătorește la diverse conferințe internaționale.
Doi ani mai târziu participă la o altă expoziție, de data asta una dedicată „femeilor pictore”. Este de asemenea prezentă cu lucrări la Salonul Oficial și la Tinerimea Artistică. În 1924 împreună cu Cecilia Cuțescu-Storck, Oscar Han, Marius Bunescu, H. Maxy, Ștefan Dumitrescu și Nina Arbore „punem bazele primului Sindicat al Artelor Frumoase, în țară.”
În această perioadă, are expoziții la New York și București (1924), o expoziție personală la Cartea Românească (1926) și este elogiată de Elena Văcărescu (care organizează și un dineu în cinstea artistei) pentru o altă expoziție personală, de data asta la Paris (1928).
Activitatea ei nu se rezumă însă doar la pictură, începe o asiduă muncă de scriere a unor lucrări precum: Specificul național în artă (1925), Compoziția murală (1935; lucrare tradusă și publicată la Bruxelles, doi ani mai târziu), Cula de la Măldărești (1937).
Învață tehnicile specifice ale frescelor renascentiste de la maestrul Paul Baudouin la Paris. Va folosi aceste studii pentru a realiza picturi murale pentru Universitatea de Arhitectură din București (la cererea Decanului, Arhitectul Petre Antonescu) și la „fosta Primărie de Verde” (este vorba despre Răstignirea, lucrare dispărută din Sala de Judecată a primăriei din Piața Amzei).
În iulie 1939 călătorește alături de soțul său la New York pentru a vizita Expoziția Internațională (pentru care participă cu lucrările: Intrarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, „o pânză de patru metri pe doi, precum și trei panouri cu portretele compoziționale ale lui Brâncoveanu, Matei Basarab și Dimitrie Cantemir”) și este invitată la Casa Albă pentru dineu de către Eleanor Roosevelt.
În următorul an ajunge la Ierusalim și vizitând Locurile Sfinte realizează un jurnal de călătorie în care adună atât impresii, cât și desene. Din acest text va rezulta publicarea Pe urma pașilor Tăi, Iisuse.
Este invitată tot de arhitectul Petre Antonescu să realizeze fresca exterioară de la Institutul de Istorie N. Iorga. „O plouă, o ninge, cade zăpadă, dar nu e atinsă cu nici o pagubă, tot fresca mea specială.” Lucrarea se poate vedea și astăzi decorând fațada Institutului din aproprierea Parcului Kiseleff.
Reușește în 1944 să organizeze o expoziție personală „în toate sălile din cuprinsul Fundației Dalles.” Ceea ce arăta inițial ca un succes deplin pentru cariera artistei se transformă în tragedia pierderii: toate lucrările din expoziție ard în urma bombardamentului din 4 aprilie al aceluiași an.
După instalarea regimului comunist, activitatea pictoriței se restrânge iar numele ei este redus la tăcere – are o descendeță nobiliară, este căsătorită cu un boier și lucrează în arta ei teme naționale și religioase. De abia în 1949 realizează un mozaic pentru Mânăstirea Antim la care va mai lucra o serie de fresce în 1960. Are o expoziție în atelierul casei în care locuiește în 1958. După moartea soțului în anul 1961 găsește cu greu motivația de a mai picta ceva nou. Cinci ani mai târziu se va reapuca prin pictura bisericilor: „Izvorul Tămăduirii, Precupeții Vechi, Biserica Sapienței începută de Tătărescu, Biserica Hagiu, Biserica Mânăstira (de lângă Oltenița); Biserica Plătărești (din timpul lui Matei Basarab) am întregit-o, Biserica Podenii Vechi (Prahova); Mizil (Prahova); Șoimari (Prahova); Cireșanu (Prahova); Chiselet (Oltenița) începută tot de Tătărescu.”
Se stinge din viață în anul 1978.
*Imaginile picturilor sunt reproduse din Albumul Expoziției EGAL. Artă și feminism în România modernă, Valentina Iancu, editura Vellant, București, 2015.
