Una dintre cele mai importante voci ale dramaturgiei secolului al XVII-lea, Aphra Behn (1640–1689) a fost în același timp o poetă și o scriitoare foarte apreciată.
A rămas în istoria literaturii ca fiind prima femeie scriitoare din spațiul cultural englez care a reușit să trăiască din veniturile aduse de publicarea volumelor sale – deci a făcut din scris o meserie reală, lucru aproape de negândit pentru o femeie din acea perioadă.
În același timp, reputația sa literară a fost conturată de piesele de teatru „scandaloase” pe care le-a scris – scandaloase pentru că discutau cu mare libertate ideea de sexualitate și pasiune. Aphra Behn s-a apărat împotriva acestor acuze spunând că dacă aceleași piese erau scrise de un bărbat nu ar mai fi discutate ca „texte picante”.
Nu se cunosc prea multe lucruri despre copilăria sau adolescența ei, chiar dacă se pot face presupuneri că a fost crescută într-o cultură catolică – din scrierile ei reiese o bună cunoaștere a textelor scolastice. Acest aer de mister asupra originii sa se pare că a fost creat chiar de către autoare.
În 1663 vizitează o plantație englezească de lângă râul Surinam, în zona Caraibelor. Această experiență va fi extrem de importantă pentru scriitoare care va extrage din această călătorie materialul necesar pentru romanul ei cel mai cunoscut: Oroonoko.
„Oroonoko: or, the Royal Slave” (1688) – Personajul principal, Oroonoko este un prinț african din Ghana care este păcălit și vândut ca sclav coloniștilor europeni în Surinam unde o întâlnește pe naratoare. Textul este scris la persoana I singular ca o relatare directă despre viața lui Oroonoko, naratoarea stabilind de la început că ce urmează să citim nu este o ficțiune, ci o transcriere a realității văzute în colonii.
Apreciată atât la publicare, cât și mai târziu în secolul următor, cartea este printre primele povestiri care critică sclavia și care descrie popoarele indigene cu umanitate și claritate. În plus, Oroonoko este prima scriere europeană care portretizează africanii într-o lumină pozitivă – într-o perioadă în care reprezentările africanilor în literatură sau artă erau extrem de rasiste și nerealiste.
Volumul este considerat de o parte din istoricii literari ca fiind primul roman în limba engleză.
În 1664 se căsătorește cu Johan Behn – un personaj misterios la limita dintre ficțiune și realitate- care dispare imediat. Există presupuneri care sugerează că Aphra a inventat acest bărbat și acest mariaj pentru a putea obține statutul „respectabil” de văduvă.
Aphra Behn intră în gruparea Tory în timpul regelui Charles al II-lea și odată cu izbucnirea războiului anglo-olandez în 1665, o regăsim în spațiul olandez lucrând ca agent secret sub numele de cod Astrea. Trimite informații prețioase englezilor, dar în schimbul serviciilor sale nu este nici plătită și nu este nici ajutată să se întoarcă în țară. În acest context împrumută bani și ajunge în final la închisoarea datornicilor. Este eliberată în 1669 – o persoană necunoscută îi plătește datoriile.
După ieșirea din închisoare își reconsideră cariera de spion care se demonstrase și neprofitabilă și periculoasă. Astfel, alege scrisul ca zonă profesională. Începe să publice în 1670, păstrându-și identitatea necunoscută și în următorii 19 ani va scrie 17 piese de teatru, 4 romane, numeroase nuvele și un volum de poezii.
Prima piesă de teatru publicată (în 1671) este „The Forc’d Marriage”, urmată la scurt timp de „The Amorous Prince” și de tragedia „Abdelazer”. Una dintre producțiile ei cele mai de succes va fi „The Rover” (1677) – o comedie energică despre aventurile unui grup mic de cavaleri englezi aflați în exil în Madrid.
Din documentele vremii putem trasa faptul că din publicarea textelor sale Aphra Behn putea să-și asigure traiul iar scrisul era pentru ea o reală profesie. Astfel, ea este socotită prima femeie din Anglia care trăiește din veniturile aduse de scris.
Piesele de teatru au avut succes în timpul vieții sale, chiar dacă au fost atacate ca fiind prea licențioase sau senzuale. Acest fler pentru realitatea nediscutată de obicei în literatura cultă se datorează și experiențelor trăite ca spioană, ca o femeie liberă să exploreze culisele puterii – o perspectivă unică pentru o femeie din secolul XVII.
Ea va explora în textele sale relația dintre putere și sex, atacând în același timp mentalitățile epocii sale cu privire la rasă, clasă și sexul biologic.
În poezia sa „The Golden Age” – femeile sunt portretizate ca fiind sexul dominant iar bărbații sunt reprezentați ca fiind mai degrabă impotenți. Atmosfera poemului creionează o lume paradisiacă, un spațiu pastoral în care dragostea este liberă de convențiile sociale și morale. Un loc în care cei îndrăgostiți își fac jurăminte de dragoste valabile „natural”: “Not kept in fear of Gods, no fond Religious cause, / Nor in obedience to duller Laws”
Accentul cade pe un hedonism și o zonă a explorării plăcerii care se întâlnește și în alte texte ale autoarei. În acest text ca și în numeroase alte lucrări, Aphra Behn critică instituția căsătoriei ca fiind dăunătoare libertății unei femei – asemănând căsătoria cu sclavia – nu este singura scriitoare care face această comparație.
Angellica’s Lament
Had I remained in innocent security,
I should have thought all men were born my slaves,
And worn my power like lightning in my eyes,
To have destroyed at pleasure when offended.
—But when love held the mirror, the undeceiving glass
Reflected all the weakness of my soul, and made me know
My richest treasure being lost, my honour,
All the remaining spoil could not be worth
The conqueror’s care or value.
—Oh how I fell like a long worshipped idol
Discovering all the cheat.
Aphra Behn a demonstrat o versatilitate impresionantă navigând între genuri literare și tematici cu o mare ușurință și măiestrie. Dramaturgă, poetă și romancieră, Aphra Behn a fost și un model de urmat pentru scriitoarele din epocile care i-au urmat. Astfel, Virginia Woolf amintește de realizările extraordinare ale autoarei și de importanța de a avea reprezentări feminine în istoria literaturii în „A Room of One’s Own” (1929)
Scriitoarea moare în 1689 și este îngropată în Westminster Abbey – dar nu în zona rezervată poeților sau a scriitorilor – cu epitaful:
„Here lies a Proof that Wit can never be
Defence enough against Mortality.”
