De ieri am început seria Atelierelor de luni – întâlniri săptămânale dedicate scriiturii personale pentru Memoir Writing – un curs cu întâlniri de tip atelier, care este deschis pentru oricine este curios despre cum să scrie și să comunice propriile experiențe de viață – în orice zi de luni are răgaz și chef. Fiecare întâlnire va avea un alt subiect și veți găsi de fiecare dată teme noi de scris, repere de teorie și lecturi care să îți ofere instrumente de lucru cu care să poți să îți construiești materialul indiferent că este pentru propria plăcere sau pentru un proiect literar la care visezi.
Pentru fiecare atelier, fie că participi sau nu, vreau să scriu aici un eseu personal care să discute tema întâlnirii și unde să pot așterne din propriile mele experiențe cu scrisul. Astfel, să pot structura informații despre ce este scriitura personală și ce chestionări teoretice avem nevoie să parcurgem împreună pentru a ne apropria de propria voce narativă.
Și chiar asta a fost tema primului atelier: Vocea narativă. Este prima temă pentru că se află printre prioritățile „de rezolvat” pentru orice persoană preocupată să povestească folosind ca centru sinele, mizând pe propriile cunoștințe despre viață, lume, momente și întâmplări – mai mici sau mai mari.
Nu spun eu asta: „vocea narativă este prioritatea de rezolvat ca scriitor/scriitoare care folosește persoana I singular” – ci Mary Karr – scriitoare și profesoară care și-a dedicat viața formei literare de memorii (memoir) și care prin publicarea volumului Clubul mincinoșilor (titlul original The Liar’s Club) în 1995 a lansat o epocă dedicată memoir-ului – nu pentru că genul literar nu exista până atunci, ci pentru că era privit ca fiind inferior ficțiunii. Mary Karr a demonstrat că a scrie despre viața ta poate fi o formă de artă narativă care inspiră, ajută și ghidează. (Apropo de arta narativă a memoir-uui – a publicat și o carte-manual în 2015 The Art of Memoir, lectură fundamentală pentru cine vrea să se familiarizeze cu rigorile acestui format).
Eu spun așa: uite cum a fost pentru mine să-mi cercetez și identific vocea narativă; am multe povești despre asta și cred că și tu la fel. Nu ai vrea să le explorăm împreună?
- Care este vocea ta ca povestitoare?
- De unde vine și cum a fost formată?
- Cum o putem identifica și folosi conștient pentru ce vrem să povestim?
- Cine era/este povestitorul/povestitoarea familiei?
Întrebările de mai sus plus sunt teme de gândire esențiale. Ne ajută să facem o arheologie personală – să săpăm în memorie, în etapele de copilărie și adolescență ca să vedem ce fel de voci de povestitori și povestitoare ne-au influențat și cum s-a format vocea noastră de povestitoare în contextul unor moșteniri (ce am preluat sau respins din familie) sau ce am văzut în școală, în alte grupuri de oameni, prieteni.
„Vocea nu este doar un mod de a vorbi. Este o mentalitate operativă și un mod de a percepe care provine în mod natural din percepția de a te simți viu în interiorul trecutului. De aceea conștientizarea de sine este atât de esențială.” Mary Karr – The Art of Memoir
Experiența mea de povestitoare
Am învățat de mică să fiu o povestitoare care este ascultată, din nevoie. Părinții care își reinventau viața din toate punctele de vedere în anii 90, în perioada tranziției, nu erau foarte prezenți și nici nu știau ei cum este cu parenting-ul. Timpul de împreună era limitat, adulții munceau mult să găsească soluții și să se adapteze la o realitate nouă pentru care nu îi pregătise nimeni. Pentru ai mei, toate preocupările lor de muncă și de viață ocupau fizic spațiul nostru de familie, rămânea puțin teritoriu pentru orice altceva. În înghesuiala aia, mi-am dat seama că trebuie să-mi fac loc cumva și am făcut-o prin ceva ce știam că și mama și tata apreciază: o poveste bună. Nu numai ei. Am aflat apoi, că și colegii de clasă, chiar și profesorii (sau mai ales profesorii), adulții din jur – se pot opri, te pot vedea și asculta dacă ești o povestitoare bună.
Pentru mine a fost o activitate pe care am luat-o complet în serios și până să-mi dau seama cum aș putea traduce această calitate și în scris, am exersat-o cu determinarea unui sportiv care își dorește medalii strălucitoare.
Diferența între cum povestim în viața de zi cu zi și cum povestim în scris
În ce povestesc celor dragi, în „rostitul” meu sunt vivace, vorbesc chiar tare uneori, mă concentrez să îi distrez, să am haz; îmi folosesc propriile experiențe de viață pentru a face oamenii să râdă în primul rând (recunosc); câteodată simt că mă bârfesc pe mine – cu auto-ironie, mă arăt și atunci când am intrat în ipostaze în care am fost realmente penibilă (penibilul ăla drăguț totuși… sper!). Dar subiectul nu sunt niciodată eu, subiectul e situația – ce mi s-a întâmplat e o ilustrare a cum văd lumea în care trăiesc – situațiile umane care construiesc concretețe, povești de viață cotidiană, miniaturi în care putem găsi umanitate.
Aș vrea să spun ce spun autoarele pe care le admir: „am crescut într-o familie de povestitori extraordinari”, dar ar fi o minciună imensă. Nici mama, nici tata nu au avut acest dar – să țină oamenii captivi prin modularea vocii, dând ritm expresiv unor întâmplări, făcând ascultătorii să își aproprie capul în față, să fie vrăjiți. În nici un caz! Tata era preocupat să țină monologuri de analiză politică-economică-științifico-fantastică (cred că ascultându-l am învățat să am răbdare), iar pe mama o auzeam povestind cu adevărat când era printre alte femei – când împreună își spuneau situațiile grele de zi cu zi, povești care căutau alinare și aveau un scop mai mult terapeutic. Nu aveau fler pentru arta povestirii, dar erau amândoi comunicatori buni – claritatea era o orbită constantă care trasa moralitate – auzeam des: „Să te exprimi clar!”, „Să te ții de cuvântul dat!”, „Aberația nu este o formă de vorbire, Mădălina!”
De la tata am învățat valoarea de a construi dialoguri care să intereseze interlocutorul dar în care să poți insera subtil (așa zicea că ar fi bine, subtil, el desigur nu respecta recomandarea) idei care te pun în valoare, cum s-ar spune networking activ, în stilul american. De la mama am luat calitatea de a fi rapidă în replici – de a veni cu un răspuns isteț, o reacție haioasă în câteva tușe – mai ales când ești gazdă, să-i faci să râdă, să ridici energia.
Despre înmormântarea lui tata țin să povestesc – dacă simt că am și publicul care poate digera glume morbide – cum i-am făcut eu ultimele retușuri de machiaj pentru a estompa niște pete de pe față; tata era pedant, perfecționist în vanitate și ținea tare să se arate impecabil – contextul poate fi amuzant, eu ca make up artist de lângă sicriu, dar situația este relația mea cu tata, cum îl vedeam eu și cum voiam să fie văzut atunci – și dorința de a vorbi despre o pierdere fără a plânge în fața celorlalți.
Dar am și povești care sunt despre oameni vii, să mă credeți pe cuvânt!
Când povestesc cuiva care mă ascultă vreau să îi rețin atenția și să-i ofer o istorioară personală care să-i rămână în minte – una cu tâlc dacă se poate și dacă nu, mereu cu haz.
Atunci când scriu, povestitoarea din pagină este parcă altcineva. În scris sunt melancolică, sceptică, vulnerabilă într-un mod tranșant, umorul este doar acolo unde se întâmplă de la sine – el nu e un scop. Nu vreau să distrez sau să amuz prin ce scriu – vreau să pot să vorbesc despre ce îmi trece prin minte și mi se pare relevant, ce se află în interiorul meu și în care cred că s-ar oglindi și alți oameni; pentru că în primul rând vreau să înțeleg eu, să-mi clarific cine sunt, cum sunt, care este povestea mea în acest moment. Scriu acum despre relația mea cu cititul și cu scrisul, cum am învățat despre lucrurile astea din școală și din familie și cum le regăsesc în mine ca persoană care se aproprie de 40 de ani și vrea să se uite în spate și să vadă un fir narativ cu sens al propriei vieți – în cazul meu prin intermediul cărților citite, caietelor scrise.
Uitându-mă cu atenție la intersecția acestor două voci am descoperit recent ceva ce mi-a dat de gândit și poate este de ajutor: atunci când comunic prin povești cu familia sau prietenii sunt (nu găsesc alt cuvânt) mămoasă, grijulie, știu care este publicul meu, ce le place, ce îi face să nu se simtă bine și am grijă ca tematicile pe care le aleg să nu rănească, să nu deranjeze; dar când scriu dispare această membrană maternă, sunt directă, mă interesează adevărul meu așa cum arată, așa cum sună el pentru mine, am grija cuvintelor, nu a publicului, pe care nu îl cunosc de fapt – asta nu înseamnă că arunc cu orice stare sau orice poveste, dar îmi permit să fiu dezagreabilă, îmi dau voie să nu plac neapărat, nu mai menajez sentimentele altora, sunt onestă. Nu mai trebuie să fiu „drăguță”, pot să fiu eu și să sper că cineva se va regăsi într-o realitate trăită de mine.
Există o disonanță între aceste două Mădăline povestitoare și este firesc, zic eu– când vorbim vrem să obținem un anumit tip de comunicare, atunci când scriem intrăm în alt spațiu de povestire, cu alte reguli și altă miză. Nu vă spun nimic nou aici, dar câteodată lucrurile cele mai evidente ne dau bătăi de cap pentru că simplitatea lor ni se pare deja procesată, știută bine.
Ce nu este atât de evident sau poate „știut bine” este că deși diferențiem cele două planuri de povestire/ cele două voci și exprimări de povestitoare – între ele există o relație de maternitate, una a crescut-o pe alta.
„Mama” este povestitoarea care vorbește de mică cu părinții, la școală, cu prietenii. Este o voce care are mult antrenament, a avut timp să se formeze aproape toată viața noastră. Și-a format un stil, o manieră de a puncta idei, de a crea ritm, de a introduce teme, de a-i face pe ceilalți să asculte. Vocea narativă care se exprimă în scris nu are tot atâția ani de practică, e mai „tânără”, are nevoie să-și capete experiența, să își exerseze calitățile – de multe ori confundăm cele două voci și devenim chiar intransigente: de ce nu sună ce scriu la fel cu ce am în minte și cu ce vorbesc? de ce este atât de greu? Pentru că cerem de la o debutantă posibilitățile unei actrițe cu o carieră de decenii.
Ne luăm multă energie și cunoștințe din oralitatea pe care ne-am format-o – e un spațiu din care ne hrănim exprimarea.
Ce poți lua din spațiul de povestire rostită care să te ajute în ce vrei să scrii?
Îți propun să te gândești apoi la vocea ta din scris – Cine povestește acolo? Cum face asta? Cum reține atenția? Prin ce modalități? Cum se exprimă? E o voce grăbită – se desfășoară cu viteză, „vorbește mult”, vrea să se arate cât mai mult? Sau este o voce mai retrasă, se exprimă în fraze scurte, petrece mai mult timp (în scris) până ajunge la următoarea idee – poate îi place să descrie mai mult ce vede și nu o interesează atât de mult acțiunea?
Cum este pentru tine?
