Hannah Arendt(1906-1975) a marcat gândirea politică a secolului XX și continuă să fie o referință validă și în ziua de azi. Prin poziționarea ei într-o gândire critică susținută de argumente filozofice și istorice a reușit să provoace discuții relevante despre cele mai importante teme ale istoriei moderne și contemporane.
Într-un climat profund masculin al discursului politic și filozofic, Hannah Arendt a reușit să-și consolideze o poziție puternică și să afirme necesitatea includerii perspectivelor multiple.
Lucrarea ei cea mai citată, Originile totalitarismului (1951) face o analiză detaliată a structurilor care au dus la formarea regimului comunist și nazist. Cartea ia în calcul trasarea liniilor care au declanșat antisemitismul din secolul XIX, implicările imperialismului și ale rasismului. Dezvoltarea totalitarismului este explicată ca un rezultat al dezintegrării statului-națiune. În acest vid istoric, pulsiunile totalitare s-au dezvoltat prin urmărirea unei puteri absolute și prin neglijarea considerentelor utilitariene. Hannah Arendt prezice că moștenirea acestor regimuri va lăsa în urmă un stil de a face politică care este imposibil de previzionat, atenționând că democrația este de fapt o stare fragilă în calea tendințelor extremiste.
Repere biografice & lucrări scrise
Johanna Cohn Arendt s-a născut în 1906 într-o familie de evrei de origine rusă. După ce este exmatriculată pentru insubordonare de la o școală de fete, Arendt se înscrie la Universitate din Berlin pentru a urma studiul clasicilor și a teologiei creștine. Din 1924 până în 1929, Arendt a studiat avându-i profesori pe Martin Heidegger, Karl Jaspers, Rudolf Bultmann și Edmund Husserl la universitățile din Marburg, Freiburg și Heidelberg.
Va avea o relație romantică cu Martin Heidegger pe care îl va ajuta să-și promoveze scrierile filozofice în spațiul american, astfel stabilind un statut internațional de recunoaștere al filozofului.
Lucrarea sa de doctorat coordonată de Karl Jaspers a avut ca temă conceptul de dragoste în scrierile Sf. Augustin.
În 1933, când Hitler vine la putere, Arendt este arestată și interogată la sediul Gestapo pentru activitățile ei subversive de a investiga propaganda anti-evreiască a regimului nazist. Este încarcerată doar o scurtă perioadă pentru că reușește să-și păcălească supraveghetorul și să evadeze alături de mama sa la Paris. După ce naziștii ocupă și spațiul francez, Arendt fuge la New York.
În 1941 la New York, Arendt își începe cariera publicistică, scriind la început articole pentru ziarul evreiesc de limbă germană Aufbau. După terminarea războiului activitatea ei se concentrează pe catalogarea valorilor culturale evreiești printr-o muncă de cercetare și de organizare a patrimoniului cultural ca editor la Schocken Books și ca director al Jewish Cultural Reconstruction.
Experiența acestei munci de recuperare și de salvare a culturii evreiești s-a concentrat în investigarea regimurilor totalitare ale secolului XX. Astfel prima ei publicație de răsunet internațional a apărut în 1951 cu titlul Originile totalitarismului. În interiorul acestei lucrări care este și astăzi studiată la nivel universitar, Arendt propune o interpretare socotită controversată în epocă: comunismul și fascismul au baze intelectuale și istorice comune.
A doua lucrare pe care o publică în 1958 este Condiția umană – o analiză a modului în care au fost înțelese în gândirea europeană vestică ideile despre ce înseamnă „activitățile umane”. Astfel, lansează două concepte pe care le pune în relație: vita activa (viața activă) în constrast cu vita contemplativa (viața contemplativă). În filosofia europeană vita contemplativa a fost mereu socotită superioară. Marx este primul gânditor care reconfigurează importanța din vita activa. Arendt poziționează umanitatea din perspectiva acțiunilor de care este capabilă, accentuând paradoxul următor – cu cât acțiunile umane sunt mobilizate prin tehnologie și sisteme de analiză complexe, cu atât umanitatea este mai puțin echipată pentru a controla consecințele propriilor acțiuni.
Discursurile ținute la Princeton ca visiting professor au devenit baza cărții Despre Revoluție (1963) – o analiză a precondițiilor instituționale și culturale care permit libertatea politică.
În 1961, Arendt a ajuns la Ierusalim pentru a fi martoră la procesul lui Adolf Eichmann, un membru principal al structurii naziste SS care a organizat aspecte ale Holocaustului. Ce a rezultat din această experiență de a documenta procesul a fost lucrarea Eichmann la Ierusalim (1964), o carte care a generalizat ipoteza acum faimoasă a banalității răului – un concept care a deschis noi interpretări despre mecanismul nazismului.
Filmul „Hannah Arendt” (2012) în regia Margarethei von Trotta urmărește chiar acest episod al procesului lui Eichmann și cum reportajul lui Arendt a inflamat și provocat controverse în perioada respectivă.
Devine profesoară la Universitatea din Chicago și la New School for Social Research din New York.
„Pentru mine esențial este să înțeleg. De fapt, eu scriu ca să înțeleg. Scrisul este, nu-i așa?, o parte a procesului de a înțelege.” Hannah Arendt
„Nu cred că e posibil vreun proces de gândire în afara unei experiențe personale. Orice gândire este gândire asupra ceva, asupra unui lucru sau eveniment. (…) Vedeți, de aceea este atât de importantă chestiunea cu acel doar-a-munci-și-a-consuma, deoarece și prin ea se face cunoscută o pierdere a lumii. Omului nu-i mai pasă cum arată lumea. (…) Când doar muncește și consumă, omul este împins într-o totală izolare de sine însuși. Redus la biologic. La biologic și la sine însuși. Și asta are legătură cu singurătatea, cu starea de părăsire. În procesul muncii intervine o singurătate specifică.(…) Această părăsire despre care vorbeam constă tocmai în acea izolare-în-sine-însuși în care, într-o anumită măsură, consumul ia de fapt locul activităților relevante.” Hannah Arendt – din volumul „Ultimul interviu și alte convorbiri”
Hannah Arendt a marcat gândirea politică a secolului XX și continuă să fie o referință validă și în ziua de azi. Prin poziționarea ei într-o gândire critică susținută de argumente filozofice și istorice a reușit să provoace discuții relevante despre cele mai importante teme ale istoriei moderne și contemporane.
