Făcând parte ca multe alte autoare ale perioadei interbelice din cercul „Sburătorului”, Ioana Postelnicu și-a decupat pe parcursul carierei sale o prezență literară remarcată și apreciată. Primește Premiul Academiei Române de două ori: în 1943 pentru romanul „Beznă” și în 1979 pentru „Întoarcerea Vlașinilor”.
Seria „Vlașinilor” a reprezentat pentru autoare o investigare detaliată a rădăcinilor sale de familie în universul satului transilvănean din Mărginimea Sibiului. „Plecarea Vlașinilor” și „Întoarcerea Vlașinilor” vor fi ecranizate în anii 1980 în două filme regizate de Mircea Drăgan.
În 2000 primește distințiile Ordinul național „Serviciul credincios” în grad de Cavaler și Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Comandor.
„În a doua parte a anilor ’40 se afirmă în jurnalistică – din 1944 până în 1950 realizează pagina a doua a ziarului Națiunea – iar în perioada 1947-1949 deține funcția de Inspector al Teatrelor. „Din anul 1950 am scris romane sociale, piese de teatru, nuvele și am abordat literatura pentru copii și adolescenți, domeniu atât de delicat, interesant și dificil. Apoi a venit perioada de aur. Numesc astfel cei patru ani în care am scris (…) „Plecarea Vlașinilor”. Autoarea este cunoscută și prețuită azi cu precădere prin cărțile publicate după Război, mai cu seamă prin ciclul Vlașinilor, decât prin cele două romane interbelice – reeditate târziu (și o singură dată), în anii ’70.” (Burța-Cernat, 2011, pag. 307)
„După ce absolvă studiile secundare la Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sibiu, Eugenia Banu/Ioana Postelnicu se înscrie la Facultatea de Litere din Cluj (1928). Nu din proprie inițiativă, ci la îndemnul tatălui care, nemaisperând că îi va putea oferi, în vremuri de criză economică, o dotă substanțială, dorește să-i asigure măcar o profesie.” (Burța-Cernat, 2011, 284)
„În distinsa doamnă frivolă care atrage privirile admirative ale frecventatorilor cenaclului lovinescian stă ascunsă „fata cuminte” care a învățat trei ani la Mânăstirea Ursulinelor, care nu a mers niciodată la Operă până la optsprezece ani și nu a ieșit niciodată la plimbare altfel decât însoțită de mama sau de fratele ei mai mare până la vârsta căsătoriei.” (Burța-Cernat, 2011, 283)
În 1930 se căsătorește cu inginerul Felix Pop și se mută la București.
„Eu scriu ușor, vorbele, metaforele țâșnesc ca dintr-un izvor.” Ioana Postelnicu
„Bogdana” (1939)
Personajul principal, Bogdana este o femeie căsătorită care își petrece majoritatea timpului în casă, într-un spațiu închis, într-o mare tăcere și singurătate. „Bogdana” este în sine un roman cu un singur personaj. Printr-un hazard, Bogdana formează la întâmplare un număr de telefon iar la celălalt capăt al receptorului găsește un bărbat necunoscut cu care începe o stranie „idilă telefonică”. Pe fondul acestei taine amoroase, Bogdana își derulează o serie de amintiri din copilărie și adolescență și meditează la mariajul său nefericit. Structurat astfel, textul ne invită să intrăm în viața unei femei care își confesează universul interior.
„Sufrageria era o sală de așteptare într-o gară, în care Bogdana trăise ani, atâția ani, în timp ce toți treceau, n-o vedeau, nu se sinchiseau de ea.” (Ioana Postelnicu – „Bogdana”)
„Asculta picăturile rotunde care izbeau acoperișul și vântul care vuia pe lângă ziduri. Era atât de izolată de lume. În încăperile pustii ale apartamentului, se simțea ca o navă eșuată undeva și părăsită de întreg echipajul. În asemnea zile dorea un pâlpâit de flacără… Să îngenucheze în fața unui jăratec aprins, iar boarea lui fierbinte să-i mângâie obrajii.” (Ioana Postelnicu, „Bogdana”)
„Simțise golul într-însa dintotdeauna. Fără îndoială de când venise pe lume. O însoțea pretutindeni. Nu-și putea imagina că ar putea trăi fără senzația de pustiu ce o stăpânea. Își simțea trupul ca un trunchi găunos, ca o peșteră mare, goală și întunecoasă în care se întâlneau toate vânturile. Întinsă pe pat, cu zvâcnetele lăsate în ființa ei de convorbirea cu Val Amaru, încercă să se aplece spre trecut, readucându-și în conștiință întâmplări mici, dar cu semnificații grele, puncte de goblen în tapiseria vieții sale. Descoperise prezența golului din ea într-o zi pe neașteptate, ca o lumină ascunsă, de peste care ai tras brusc perdeaua ce o acoperea. Încerca să-și reamintească limpede clipa aceea. Când a fost oare?” (Ioana Postelnicu, „Bogdana”)
„Seva din adâncuri” (1985)
O carte de memorii densă, „Seva din Adâncuri” are o structură de povestire în ramă, sărind astfel între diferite planuri, epoci și amintiri. O călătorie în Canada declanșează aducerile aminte ale scriitoarei care ne poartă prin experiențele vieții sale personale și literare.
„A existat în viața mea o perioadă de aur. (…) Dacă aș încerca să înlătur foița scânteietoare care acoperă acele zile, aș da de privațiuni, de lipsuri materiale. Aș da peste o povarnică și continuă preocupare pentru ziua de mâine, împletită cu o muncă de Sisif. Pe vremea aceea, elaborarea unei cărți era la fel ca zidirea unei case pe care, ajunsă la acoperiș, erai obligat să o dărâmi și să o începi de la capăt, fără să știi dacă, sfârșind-o, cel care ți-a comandat-o, o va accepta.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)
„…și jocul meu de tânără căsătorită, venită din orașul meu provincial în capitala țării, cu statut de doamnă. La acea vreme, trecerea de la domnișoară la starea de doamnă era un salt într-un alt regn: era o ieșire dintr-un sistem, dintr-un statut, dintr-o constrângere și supunere, care însemna viața în casa părintească, cu toate rigorile ei. Până azi supusă, ascultătoare, plină de imaginație și presupuneri, doldora de înfiorări și neînțelegeri, visătoare, studioasă și avidă… și mâine, prin pășirea în căsnicie, toate altfel.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)
„M-am trezit cu o fetiță lângă mine, un copil zămislit de ființa mea, ieșit din trupul meu, pe care urma să-l cresc, fără a ști, fără a cunoaște, fără a fi fost îndrumată în vreun fel, măcar atât cât am fost îndrumată spre a putea rezolva o problemă la algebră sau a face o prăjitură.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)
„Trebuie să fii receptiv față de toate fenomenele vieții, față de tot ce-ți aduce în cale trăirea pe pământul acesta. Moartea începe odată cu blazarea. O moarte ce poate apărea la orice vârstă, la orice ceas, fără a ține seama de numărul anilor ce-i porți în spinare.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)
„-Hai spune al treilea „ideal”.
-Să fiu „întreținuta” soțului meu.
De data asta hohotele au scuturat zidurile…Dorințele mele, idealurile mele depășeau orice închipuire. La ora aceea lucrau doi și nu se ajungea, dar să lucreze unul pentru doi, era prea de tot… Cum îmi puteau trece prin cap asemenea idei năstrușnice? Și iată, cel puțin două dintre cele trei idealuri s-auîmplinit. Taiorul de gabardină s-a tocit demult. Altele i-au luat locul. La Paris am fost, și acum iată-mă în drum spre Canada…iar viața îmi este asigurată, prin munca mea.” (Ioana Postelnicu, „Seva din adâncuri”)
„Ca și alte autoare interbelice, mai mult sau mai puțin cunoscute/citite azi, Ioana Postelnicu a trebuit să devină, după instaurarea Puterii Populare, un spirit adaptabil. După decesul lui E. Lovinescu, încearcă să întrețină, vreme de câțiva ani, memoria Maestrului, găzduind în propriul salon ședințele unui cenaclu literar care continuă să se numească „Sburătorul”. Sugerându-i-se însă că ar fi bine să pună capăt acestor întâlniri, sfârșește prin a se conforma. Ajunsă la o vârstă matură, emancipată și de sub tutela familiei și de sub dominația simbolică exercitată de Lovinescu, Ioana Postelnicu pășește, în fine, sigură pe sine în lumea literară, emanciparea sa coincizând, pur întâmplător, cu intrarea într-o nouă zodie a istoriei.” (Burța-Cernat, 2011, pag. 307)
