„Scriitoarea este o foarte agreabilă „femme du monde”, nu doar prețuită, ci chiar iubită în cercul său. Drept dovadă: peste ani, mulți dintre vechii sburătoriști își amintesc de ea cu afecțiune. Ticu Archip se găsește azi în situația oarecum ciudată de a fi rămas în memoria literaturii române mai degrabă grație acestor dese invocări – ca nume aproape nelipsit din enumerările legate de cenaclul lovinescian – decât datorită cărților sale, altfel prea puțin (re)citite.” (Burța-Cernat, 2011, pag. 120)
Prezență de o înaltă distincție și eleganță, Ticu Archip (1891-1965) impune respectul contemporanilor prin maniera sa elocventă de a se exprima și prin bagajul de cunoștințe interdisciplinare pe care le stăpânește (atât literare, cât și din zona științelor exacte). Perfecționistă, autoarea ia meditații la limba engleză chiar și după ce își confirmă abilitățile de traducătoare (traduce din Oscar Wilde, Joseph Conrad).
Cella Serghi realizează un portret al scriitoarei Ticu Archip care ne permite să intrăm în universul cotidian: „Casa ei era ea. Adunase icoane multe și vechi, covoare valoroase. Tablouri, vase japoneze. Galle-uri enorme, mobile masive, cărți bine alese, frumos legate. Alte femei aveau un cămin. Ticu avea o casă care trebuia să compenseze tot ce-i lipsea.”
Puține se cunosc din biografia scriitoarei. Datele clare sunt nașterea sa în 1891 într-o familie ce aparținea burgheziei mijlocii și absolvirea Facultății de Matematică cu rezultate strălucite. Va lucra pentru un timp ca asistentă a profesorilor Gh. Țițeica și D. Pompeiu, devenind apoi profesoară de matematică la liceul de fete Regina Maria.
Scriitoarea va alege o viață celibatară, concentrându-se pe profesia sa de profesoară și acordând scrisului un rol important în viața ei.
„Prestigiul scriitoarei Ticu Archip e greu de explicat. Dar el exista și era acceptat de toți cei ce frecventau cenaclul. Era ceea ce se numește o femeie elegantă, de o eleganță sobră, discretă, care suscită indiscreții. O eleganță costisitoare. O singură bijuterie, un inel sau o broșă de bun gust, dar și de mare valoare, scotea la lumină sobrietatea rochiei pe care nu o uitai. (…) Dar ochii negri erau fascinanți. Ardeau. Nimeni n-ar fi îndrăznit să spună că e urâtă. Și la „Sburătorul” toți ar fi vrut s-o conducă atunci când se pregătea de plecare. Nimeni nu era ascultat cu mai multă atenție, când vorbea, când citea. Avea, de altminteri, o voce bine timbrată și tot ce spunea era esențial.” (Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei”)
Piesele de teatru pe care le scrie în anii 1920: Inelul (1922) și Luminița (1928) urmăresc tradiția dramei ibseniene din „Nora” sau „Casa de păpuși” – având în centru personajul feminin într-o luptă surdă cu convențiile unei familii sau a unei societăți pentru care rolul feminin este fix, rigid, impus.
Colecționarul de pietre prețioase (1926)
Proză inovatoare, care se încadrează în formatul nuvelei fantastice, povestea unui maestru alchimist care transformă în pietre prețioase picăturile de sânge ale unei fete.
În nuvele sale, Ticu Archip aduce un mecanism literar inovator – pluriperspectivismul – aceiași acțiune este urmărită prin ochii mai multor personaje.
„De copil, am avut o înclinare să prind în oameni gesturile lăuntrice. Nu puteam să povestesc simplu ce vedeam, fiindcă îndărătul acțiunii mi se dezvăluia o altă acțiune a unei căptușeli de gânduri, de intenții. Dintr-un șir de fapte netede, mă impresiona, de cele mai multe ori, cea mai de neobservat. Îmi alegeam tăcerile, liniștile, care mi se păreau mai elocvente decât vorbele. Am rămas cu această slăbiciune: să prind în cutia de rezonanță sunetul, înainte să lovească timpanul.” Ticu Archip
Trilogia neterminată – Soarele negru (1946, 1949)
Din 1929 se dedică unui proiect literar de proporții pe care nu îl va duce niciodată la sfârșit. Scriitoarea recunoaște că lucrează încet și nu are perseverența care să o împingă într-o disciplină mai constantă a publicării materialelor. Este inhibată de o drastică autocenzură care nu îi permite să avanseze cu manuscrisul, promite că va citi fragmente noi din trilogie dar amână câteodată cu lunile cum își notează cu o oarecare frustrare Eugen Lovinescu.
„Mă uit câteodată la grămada de foi scrise și date la o parte. Dacă aș fi tipărit tot materialul acela, cu câteva rectificări, aș fi dat la iveală, până acum, câteva romane. Dar nimic nu mi se pare mai de temut în cariera unui scriitor decât o vedere aruncată îndărăt cu mustrări pentru un subiect care i-a scăpat.” Ticu Archip
Acest proiect de trei romane urma să realizeze o frescă a vieții burgheze de după 1918. Reușește să publice din această serie numită Soarele negru doar primele două volume Oameni și Zeul.
Romanele sunt scrise obiectiv, urmărind o densă narațiune care nu acceptă zone auto-confesive sau intervenții personale ale autoarei – cum întâlnim cel mai adesea la scriitoarele din epocă.
În decorul unui oraș de provincie de pe Valea Prahovei (dintr-o zonă petroliferă), narațiunea se desfășoară în universul cotidian al unor istorii personale care prind contur pe măsură ce se discută zvonul suicidului suspect al unei femei. Cu toate acestea, nu este o vorba de o dramă sentimentală, ci de o reliefare a unui univers local în care personajele devin caractere reprezentative pentru epoca de după Primul Război Mondial.
Avem ocazia de a vedea un personaj feminin care comportă date „masculine” de parvenire – Cora Tomasiu, o doctoriță venită de la București pentru a scăpa de un trecut care îi îngreunează biografia, este împinsă de dorința de a face bani chiar și în această mică provincie („Măcar de-ar fi multă lume bolnavă!”) și de a parveni printr-o căsătorie care să îi eleveze statutul social (deși pretendentul nu are , încă, banii necesari, este subiectul ideal care poate fi ușor manipulat și împins spre o carieră politică).
„Componenta epică a romanului Oameni are o natură specială, în sensul că acțiunea avansează, pe anumite porțiuni, nu atât prin prezentarea „în direct” a evenimentelor, cât prin discutarea și disecarea acestora în lungi secvențe dialogate. Cozerii de salon și de budoar, bârfe ca între prietene, la o cafea, conclavuri de familie, discuții politice între mai marii orașului dublează cursul propriu-zis al acțiunii, într-o manieră neredundantă.” (Burța-Cernat, 2011, pag. 140)
„-Cora, începu.
-Da…Ce e?
-Ascultă Cora…
Era într-adevăr idiot să nu profite. Se întoarse brusc și o prinse de șolduri…
-Nu mai ești copil și știi ce faci…
Se făcuse că nu înțelegea. Îngîna ceva, voind să se ridice, dar n-apucă să sfârșească, și se simți luată în brațe, cu umerii strânși, cu pieptul presat. Vru să se scoale, se smuci, dar pulpele îi erau prinse ca într-un mulaj greu de nisip. Era o senzație pe care o cunoștea și care-i dădea un fel de vârtej în miezul cărnii și un fel de poftă să-și simtă, singură, gura: Mihai avea buzele moi, ceva de felie de mandarină cu pielița ridicată.” (Ticu Archip, „Oa
