O apariție timidă și de o mare sensibilitate, Sanda Movilă este prezentă încă din studenție la întâlnirile cenaclului Sburătorul. În dățile rare, când prinde curajul necesar de a citi din creațiile sale literare, ia loc în fundul camerei, lângă o draperie sau după un dulap (cum povestește Eugen Lovinescu) mereu ascunzându-se.
Sanda Movilă va rămâne mereu modestă față de talentul său literar și extrem de autocritică: „În 1921 am trimis la Sburătorul poezia „Oarba” cu un citat din Rabindranath Tagore. După mulți ani mi-am dat seama că singurul lucru frumos din poezie este citatul din Tagore.”
Scriitoarea nu își stabilește un drum spre faimă prin scrierile sale, chiar dacă proza sa este apreciată ca fiind „proaspătă”: „În noianul de romane cari se scriu de câtva timp în literatura noastră, multe sunt cu totul informe. Romanul doamnei Sanda Movilă rămâne însă printre puținele care merită atenția publicului cititor. Nu că nu ar avea defecte și că ar fi de o formă literară desăvârșită, ci pentru că are unele daruri ce nu se întâlnesc decât arareori la scriitorii noștri.” (Isabela Sadoveanu în cronica despre romanul „Desfigurații”)
Stilul său literar are o particularitate unică: narațiunea nu este planificată, ci „trăită” pe măsură ce este scrisă. Această „lipsă de construcție” deși un mod interesant și modern de a realiza scrierea unui text, este privită cu mari obiecții de critica epocii.
Repere biografice:
Maria Ionescu se naște în 1900 la Pitești. Urmează studiile universitare la Facultatea de Literatură și Filosofie a Universității din București. Încă din acești ani începe să lucreze pentru a putea să-și susțină studiile în capitală. Din 1921 participă la cenaclul Sburătorul. Începe să publice articole și poezii în diverse publicații. Pseudonimul Sanda Movilă este contribuția lui Eugen Lovinescu.
Pe scriitorul Felix Aderca îl întâlnește tot în societatea Sburătorului. Căsătoria celor doi va fi evocată în multe memorii ale scriitoarelor din perioada interbelică. Relația soților Aderca va avea de multe ori episoade dramatice și tumultoase surprinse când cu malițiozitate (Cella Serghi), când cu înțelegere (Lucia Demetrius). Pentru cariera de scriitoare a Sandei Movilă, mariajul a fost de multe ori o opreliște în calea dezvoltării sale literare, plasându-se mereu în umbra soțului său și a nevoilor sale.
Narațiunea „trăită”
În stilul literar al Sandei Movilă se regăsesc următoarele elemente: sensibilitatea muzicală pentru compoziția narațiunii și pentru ritmul textului, influența poeziei simboliste în tematici și atmosferă și spontaneitatea scrierii. Autoarea se confesează în puținele sale interviuri că scriitura devine o aventură imprevizibilă: „E curios poate, dar pornesc uneori numai de la o imagine sau chiar de la un cuvânt care-mi sună bine. Pe măsură ce scriu, descopăr, particip și eu la acțiune. E un fel de a scrie.”„Dacă subiectul, ideea pe care mi-am fixat-o îmi sunt prea bine cunoscute sau lămurite în detaliile lor, nu mă mai interesează, le-am consumat. În măsură în care le știu, nu le pun pe hârtie.”
Subiectul romanului Desfigurații conferă un aer de prospețime publicațiilor din anii 1930 și se referă la prăpastia pe care Primul Război Mondial o adâncește între generația antebelică (cu puternice rădăcini patriarhale și tradiționaliste) și tinerii „nebunilor” ani 1920.
„Urmărea fără gând, ghemuită în scaunul ei, mâinile fermecate și singure. Într-un târziu, doar plânsul mamei rămas afară, lângă ușă, în întunerec, izbucnea înăbușit și greu, după ce tata trecea spre camera lui, fără să le spună „bună-seara”. Ada rămânea uluită și uimită la masa mare, speriată, neîndrăznind să se dea jos din scaun, să străbată unghiurile sufrageriei imense, înecată în umbre, din care I se părea că o mână urâtă și păroasă avea să o prindă de rochie.” (Sanda Movilă, „Desfigurații”, 1935)
Personajul principal, Ada Udrescu este prinsă între aceste două generații și nu reușește să aleagă între aceste două lumi.
Spre deosebire de alte voci literare feminine din spațiul românesc de atunci, Sanda Movilă nu folosește o experiență autobiografică ca bază pentru romanului său. „Autoarea nu reia, nu retrăiește evenimente ale biografiei sale exterioare, ci trăiește pe măsură ce le inventează, experiențe posibile, în acord cu biografia sa interioară.” (Burță-Cernat, 2011, pag.153)
Un aspect stilistic special al textului este tensiunea între registre: în pasajele în care este evocat trecutul, descrierea este lirică și abundă în comparații iar în pasajele care arată timpul prezent, scriitura își pierde ornamentele și devine mai lapidară.
„Nu-s lipsită de elementarul bun-simț ca să nu-mi dau seama că n-am reușit-o. Pornisem altfel la drum. Aderca însă s-a arătat sceptic. Mi-a spus: „Dragă, nu trebuie să te deschizi așa, în evantai, cu capitole. Fă-le mai scurte, mai sobre: pac, pac, pac!…” Și atunci, după două sau trei capitole, „pac, pac, pac!…” a ieșit romanul care a ieșit. A fost prima și ultima dată când am marșat la observațiile critice ale lui Aderca.”
„Este un roman de atmosferă, placat pe o partitură lirică, dar și un roman cu o epică bogată. Este o narațiune despre memorie și despre monștrii pe care îi adăpostește aceasta și de asemenea o radiografie, chiar dacă parțială, a unui prezent bulversant. Totodată: roman al adolescenței și roman al feminității – ambele teme/ipostaze presupunând imersiunea într-un ocean de fantasme.” (Burță-Cernat, 2011,157)
Volume de poezie:
- „Crinii roșii” (1925)
- „Călătorii” (1946)
- „Fruct nou” (1948)
- „Versuri” (1966)
Romane:
- „Desfigurații” (1935)
- „Nălucile” (1945)
- „Marele ospăț” (1947)
- „Pe văile Argeșului” (1950)
- „Viața în oglinzi” (1970)
Pe lângă scrierile sale literare, va face traduceri, cronici literare și articole de presă.
