În noua noastră rubrică Jupânesele merg la teatru vă propunem articole care reflectă impresiile noastre despre spectacole de teatru văzute în ultimul timp. Particularitatea acestor mici jurnale de spectator este că le ținem la dublu sau la două voci, mai exact cu echipa Jupâneselor formată din Alexandra Dragomir și Mădălina Timofte. Am ales să începem această serie cu un spectacol care este construit tot prin oglindirea a două perspective și anume: Bună ziua, Diana! Bună ziua, Cella în regia și dramaturgia Aidei Economu (cu Aida Economu și Natalia Cebanu; muzică și sound design de Dani Ionescu) la Casa Kerim-Asociația Hearth, spectacol vizionat pe 1 noiembrie.
Jupâneasa Alexandra:
Să se știe de la început că nu sunt critic, n-am studii de teatrologie sau similar, sunt doar un om care merge la spectacole și comentează de pe margine. Ca să n-avem vorbe de genul “Cine-a murit și te-a făcut pe tine critic?”. N-a murit nimeni și nu sunt critic, nici nu mă dau. Acestea fiind zise, să purcedem.
Se face că într-o frumoasă zi de toamnă am mers la acest spectacol de teatru independent (dar dependent de finanțări și de donații, dar despre aceste dureri culturale cu altă ocazie), într-o casă din vechiul București. Gazda, o doamnă aprigă care ne-a luat pe toți de la poartă și ne-a învârtit până ne-a organizat, ba cu un pahar, ba cu o cană de ceai, ba pe la locurile noastre în micuța sala de spectacol, fosta sufragerie de artiști ai filmului.
Povestea casei e interesantă, mai ales dacă vă place vechiul București, căci Silvia Kerima fost un personaj al culturii românești de care ar merita să știm mai mult. De altfel, așa aș fi preferat să fie și introducerea și povestea spuse de domnul gazdă, care s-a concentrat mai degrabă activitatea domnului fost soț al Silviei Kerim (un nume relevant la rândul său, să nu se înțeleagă altceva), Mircea Veroiu. El a fost cel care și-a convins soția să renoveze fosta casa părintească și să se mute pe Strada Parfumului, unde au și trăit până la fugă lui în străinătate.
Odată introducerea făcută ne-am așezat la locurile noastre („Cei mai înalți în spate, vă rog!”) și am pătruns în lumea Cellei Serghi. Căci piesa de teatru despre asta este – întâlnirea personajului Diana Slavu, eroina romanului „Pânză de păianjen”, cu creatoarea sa, scriitoare Cella Serghi. Supărată, confuzată, ironică și pe alocuri chiar acidă, Diana nu își iartă deloc autoarea și îi descoase viața, motivele pentru care ea însăși a trebuit să se rateze, dramele amoroase care au lăsat-o rănită și dezamăgită. Dialogul dintre cele două are momente în care al patrulea zid se sparge pentru a oferi un pic de context publicului poate mai puțin familiarizat fie cu povestea Dianei, fie cu cea a Cellei și îl aduce în contemporan. O întâlnire la cafea se transformă într-un șir de confesiuni în care autoarea își recunoaște și asuma greșelile vieții, dragostea neîmpărtășită pentru Camil Petrescu și îi explica personajului bătăios de ce nu ar fi putut fi alta Diana Slavu.
Am apreciat că scenariul e scris de cineva care a citit memoriile Cellei, jurnalele lui Camil și ale lui Sebastian și a înțeles contextul epocii, pe care de altfel și încearcă să îl explice Dianei Slavu și în același timp și publicului (că poate nu toată lumea e pasionată de memorialistica). Ce nu m-a dat pe spate a fost toată regia de sunet și lumini. I-am înțeles rostul, dar se putea și fără, mai degrabă așa scoți spectatorul din poveste decât să îl ții acolo, mai ales că era deja cucerit de intriga poligonului amoros. Altfel, „Cella” mi s-a părut mult mai naturală, mult mai în personaj decât contrapartida sa, pe alocuri prea….teatrală. Piesa e scurtă, nu cred că a durat mai mult de 45 de minute și aș fi văzut-o mai lungă, material e suficient.
Jupâneasa Mădălina:
Cititoarea avidă de memorii din mine s-a bucurat ca un copil să descopere în acest spectacol o adaptare iscusită a volumului Pe firul de păianjen al memoriei, o carte de memoir publicată de Cella Serghi în 1977 pe care o recomand oricând prind oportunitatea.
Amprenta de oralitate pe care cartea o are este și unul dintre motivele pentru care este o lectură care se lipește de suflet pentru orice femeie care și-a dorit vreodată să scrie sau care a vrut să-și împlinească un vis pe care nimeni nu îl credea posibil. Autoarea are conversații reale și imaginare iar în același timp vorbește cu cititorul – este o lectură care te face să te simți prezentă, conversațiile se desfășoară acum și ești invitată să participi.
Caracterul acestei scriituri și identitatea literară extrem de vie a Cellei Serghi a fost captată, distilată și tradusă în scenă cu o aptitudine deosebită, mai rar întâlnită, de către Aida Economu în rolul triplu de regizoare, dramaturgă și actriță în spectacol.
Recunosc cu onestitate că am intrat în sală cu mare scepticism – cum mai reușește astăzi cineva să găsească o formulă de succes care să îmbine multele cerințe care sună ca o lungă rețetă de la medic: să poată aducă în față adevărul literar-istoric, să facă în așa fel încât să capteze atenția publicului și să convingă că merită să petreci o seară aflând informații despre o scriitoare româncă uitată pe nedrept de programa școlară sau de politica editorială a re-editării, și în ce fel poți aduce în față personalitatea spumoasă a autoarei, ca să nu mai zic de problematica identității de scriitoare și femeie în contextul timpului respectiv, aaaa! și de adus discuția și în contextul contemporan, dar în același timp să poți deschide o discuție despre personajul feminin literar și să nu dureze nici 3 ore și neapărat să aibă și umor, dar să fie profund în același timp; și oare în ce fel poți să desfaci prejudecățile în legătură cu spectrul relației dintre Cella Serghi și Camil Petrescu, că acolo e altă bubă…. Mi se învârteau toate preocupările astea în minte și încă câteva în paralel împreună cu anxietatea de a nu-mi vedea una dintre autoarele mele preferate tratate cu superficialitate sau mai rău, cu lipsă de empatie.
Să privesc Bună ziua, Diana! Bună ziua, Cella și să simt cum toate grijile și cuiele bătute în talpă se topesc cu fiecare replică dată a fost o reală încântare pe care nu o trăiesc des la teatru, cel puțin, nu în ultimul timp. M-am bucurat imens să văd o dramaturgie care demonstrează viziunea clară care îmbină profunzimea cunoașterii subiectului cu un concept care să poată aducă pe scenă o intersecție dificilă de subiecte pentru care pare că nu mai există spațiu.
Formula găsită de a pune două identități feminine în dialog activ: autoarea cu propriul ei personaj, este o opțiune regizorală care demonstrează siguranța unei creatoare de teatru care alege simplitatea și curățenia.
Îndrăznesc să inserez și o rugăminte sau mai bine zis sugestia unei spectatoare care tânjește să vadă mai des acest tip de întâlniri cu personalități feminine din literatură care aduse pe scenă ne pot alimenta speranța, încrederea și ne pot inspira în perioade tulbure când a fi o femeie care vrea să exploreze experiența de a trăi în această identitate se preschimbă într-un discurs politic care declamă îngrădirea libertăților de exprimare a realităților noastre. O serie de spectacole care ne-ar aminti de scriitoare precum Sorana Gurian, Ioana Postelnicu sau Sanda Movilă (pentru a da doar câteva nume) cu poveștile lor de viață, cu tematicile pe care le-au propus în cărțile lor, problematici care sunt și astăzi actuale, ar putea să fie o necesitate esențială pentru a ne aduce aminte că în formarea culturii noastre moderne, o parte din fundație a fost construită de femei care au încercat să își arate cât mai liber pasiunile, fricile și propriile adevăruri.
„Mi s-ar fi potrivit și mie, altădată, să spun ca Anaïs Nin: „Sînt mai interesată de ființele umane decît de scris, mai interesată de dragoste decît de scris, mai interesată să trăiesc decît să scriu. Sînt mai interesată să devin o operă de artă decît să creez una, sînt mai interesantă decît ceea ce scriu. Dar azi – și acest azi a început cînd m-am pomenit singură în camera mobilată, în care nimic nu-mi aparținea în afară de caietele și hîrtiile ce se adunau pe masă – azi aș afirma tocmai contrariul. E poate schimbarea pe care, prin acumulări lente, o aduce vârsta, dar e desigur, marea schimbare care s-a produs de la întâlnirea mea cu Camil. Aveam și eu altădată mai multă nevoie de dragoste decît de hrană, acum de nimic nu aveam mai multă nevoie decît de liniște și de tot ce mă rupea de lume și m-aduna în fața hîrtiei albe.”
Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei, editura Polirom, 2018, pag. 225
