O voce impresionantă a istoriei muzicii, Billie Holiday rămâne inconfundabilă prin tonalitatea muzicală și versurile care exprimă realități dramatice trăite cu intensitate. Cu adevărat inconfundabilă, Lady Day a reușit să combine stilizarea proprie Jazz-ului cu emoția din Blues, creând astfel o expresie vocală care nu poate fi replicată și care este recognoscibilă de la primele note.
Fascinația pentru cântăreață au atras producția de numeroase filme, documentare și cărți care și-au propus să interpreteze viața și personalitatea artistei. Ultimul documentar realizat în 2019, Billie, este o radiografie biografică care schimbă povestea acceptată până acum ca fiind canon: viața personală a lui Billie Holiday întrecea calitățile ei creative prin constantele excese în materie de droguri, sex și violență și acest fapt o situează ca o victimă tragică a destinului.
Un documentar unic – Billie
Billie este bazat pe o serie de aproape 200 de interviuri din anii 1970 realizate de Linda Lipnack Kuehl, cu oameni care au lucrat și au cunoscut-o pe cântăreață. Această fabuloasă arhivă audio plină de informații nepublicate până în 2019, este atent organizată și adaptată pentru mediul cinematografic fiind completată de fragmente filmate alb-negru din timpul concertelor care au fost colorate.
Aflăm din aceste mărturii directe, povestea unei femei care a trecut prin abuzuri sexuale încă de la vârsta de 10 ani, care a fost forțată să se prostitueze în adolescență și care a reușit cumva după tot acest scenariu halucinant să își contruiască prin propriile puteri o carieră muzicală colosală. Se decupează astfel povestea unei supraviețuitoare, a unei femei hotărâte să își modeleze destinul cu mâinile ei și care nu și-a dorit să fie văzută ca o victimă nici măcar o secundă.
În cei 44 de ani de viață, Billie Holiday a trecut prin multe relații toxice cu bărbați care o băteau cu ferocitate (de multe ori iubiții ei fiind și managerii ei). Aflăm însă că și ea la rândul ei avea atât forța de a oferi pumni în anumite ipostaze de conflict. Duritatea pe care a găsit-o în relațiile ei pasionale și greu de înțeles pentru mulți dintre noi, amprentează stilul ei de viață trăit pe muchie de cuțit cu care se mândrea ca fiind o opțiune personală – exprimată și în melodiile My Man sau Ain’t Nobody’s Business If I Do. Această realitate este în continuare un subiect delicat în modul în care îi sunt analizate și ascultate astăzi versurile acestor melodii care par să celebreze violența domestică.
Strange Fruit – melodia manifest a secolului XX
Strange Fruit, melodie votată ca Best Song of the Century (Cea mai bună melodie a secolului) de revista TIME în numărul din 31 decembrie 1999, a fost prima oară cântată la Café Society în 1939. Versurile intens vizuale descriu un fruct ciudat care stă agățat de ramurile copacilor, din care picură sânge. Imaginea lirică făcea o trimitere poetică, dar clară asupra practicării linșajului asupra populației negrilor din Sudul american. Melodia devine imediat o declarație a revoltei împotriva rasismului din Statele Unite și este cântată de Billie Holiday neîntrerupt până la moartea artistei, întotdeauna la sfârșitul concertelor, cu luminile de scenă stinse, lăsând doar un spot pe fața cântăreței pentru a marca solemnitatea piesei.
Café Society din New York a fost primul club de muzică care integra publicul alb cu cel negru. Din 1938, devine locul de întâlnire al unei comunități fertile de scriitori, muzicieni și activiști interesați de ideile progresiste îndreptate spre stopării segregării rasiale din societatea americană. Barney Josephson, proprietarul clubului rezuma activitatea de la Café Society prin motto-ul: The Wrong Place for the Right People (Locul greșit pentru oamenii potriviți.)
Forța acestei melodii care lasă o amprentă profundă de conștientizare și asupra publicului alb din Nordul american, o pune pe artistă în situația de a fi urmărită de FBI. Serviciile secrete americane o considerau pe Billie Holiday un pericol real pentru incitarea la revoltă a maselor și din acest motiv îi intentează un proces care să o bage la pușcărie pentru un an de zile, pentru a o reduce la tăcere. În penitenciar refuză să cânte chiar și o singură notă muzicală – pentru Billie nu intră în calcul nici un fel de compromis: ea va rămâne tăcută, dar doar cât este închisă. Deși acuzația adusă este posesia și consumul de droguri – o realitate a vieții cântăreței și a vremurilor respective – motivul real era oprirea interpretării cântecului manifest.
The United States vs. Billie Holiday
Un film care explorează acest proces este The United States vs. Billie Holiday (2021). Cu toate că direcția regizorală are o perspectivă diluată asupra modului în care este portretizată Lady Day, filmul ne oferă o privire avizată asupra anilor ’40. Este vorba de o epocă în care să fii un muzician negru presupunea să te întâlnești zilnic cu restricții și comportamente făcute să te degradeze uman: interdicția de a păși prin intrarea principală la localul în care urma să cânți, imposibilitatea de a te caza în hotelul unde de abia ți-ai încheiat spectacolul, lipsa de acces la băile din locurile publice sau de a folosi liftul – acestea sunt doar câteva dintre realitățile hidoase surprinse în narațiunea cinematografică.
Acest film merită văzut pentru intensitatea cu care Andra Day construiește un rol superb care o transformă într-o prezență seducătoare și care replică alura magnetică a cântăreței. Apărut în acest an, The United States vs. Billie Holidayare deja o nominalizare la premiile Oscar pentru actrița principală și un Golden Globe câștigat pentru același rol titular.
Lady in Satin
Albumul realizat în 1958, Lady in Satin este un compediu al melodiilor care au conturat caracterul muzical al artistei, în formatul unui „best of”. Acest album a fost desconsiderat de către The Rolling Stone Jazz Record Guide prin faptul că vocea lui Billie Holiday apare ca fiind slăbită și lipsită de energia tonală pentru care era cunoscută la începutul carierei. Cu toate acestea, în ciuda limitărilor măiestriei vocale, Lady in Satin ne aduce o expresivitate emoțională intensă, mărturisită și de cei care au fost în studioul de înregistrări atunci. Trompetistul Buck Clayton spunea că preferă această variantă vocală deteriorată pentru că ea conține o trăire deosebită care potențează melodiile și ne emoționează profund.
Ce ne indică prietenii apropriați ai artistei este faptul că deși viața ei a fost formulată ca o ipostază tragică, ea nu a fost o victimă. Este nevoie să înțelegem panorama completă a biografiei acestei mari doamne a Jazzului pentru a vedea în final o femeie care s-a luptat să-și exprime personalitatea și crezurile prin muzică. Cu acest ultim gând, o privim pe Billie Holiday ca o femeie voluntară, conștientă de propria valoare și originalitate și care a demonstrat că un „caracter dificil” poate însemna de fapt exprimarea integrității artistice.