Rodica Ojog-Braşoveanu a fost supranumită Agatha Christie de România, marea doamnă a policierului românesc, romanele ei s-au vândut în zeci de mii de exemplare şi continuă să fie reeditate şi astăzi şi să îşi găsească o nouă generaţie de cititori. În ciuda faptului că genul romanului poliţist este privit cu o atitudine superioară atât de către tagma scriitorilor cât şi de cititori, vom vorbi astăzi despre personalitatea fascinantă a Rodicăi Ojog-Braşoveanu şi a talentului ei scriitoricesc, care la 50 de ani de la primul roman publicat încă reuşeşte să atragă.
Informaţiile despre scriitoare sunt puţine şi, ca în cazul altor idei despre autoarele românce, se tot repetă, pentru că nimeni nu prea stă să afle ce au spus şi ce au gândit aceste femei de-a lungul timpului. De altfel, literatura feminină este privită şi superior, numai autorii bărbaţi fiind, de foarte multe ori, consideraţi valabili în literatura românească. Astfel, ajungem să descoperim cu greu romane sau scrieri valoroase care au fost trecute cu vederea de-a lungul timpului doar pentru că au fost scrise de femei. Nu este cazul şi Rodicăi Ojog-Braşoveanu, ale cărei cărţi erau aşteptate fix ca pâinea caldă în epoca apusă a comunismului, însă este cazul când vine vorba despre personalitatea ei. Evident, are legătură şi cu faptul că scriitoarea născută în 1939 la Bucureşti era totuşi o prezenţă discretă.
Ochii jupâniţei
Asta nu a însemnat că nu a dus o viaţă interesantă, asupra căreia merită să ne aplecăm un pic. S-a născut într-o familie “privilegiată” cu un tată avocat şi a crescut în cartierul lumii bune bucureştene, fix în spatele tribunalului vechi. Însă viaţa bună nu a durat prea mult, pentru că tatăl său, fost membru al Partidului Liberal, a fost arestat şi întemniţat de mai multe ori şi i-a fost interzis să mai practice avocatura, rămânând doar la stadiul de jurist. A fost inclusiv deputat în Parlamentul României, din partea Basarabiei, lucru care nu a dat deloc bine în dosarul despre „originea sănătoasă” şi care a avut suficiente reverberaţii şi în viaţa scriitoarei.
În ciuda acestor neajunsuri, care îi obligau să îşi vândă lucruri din casă, inclusiv o oglindă Biedermeier în schimbul unei luni cu 3 litri de lapte pe zi, Rodica a ajuns la o şcoală bună din Bucureşti – Maison de Francais, unde învaţa alături de copiii aristocraţilor, fiind o şcoală cu pretenţii. Copila s-a făcut rapid remarcată, pentru că de la o vârstă mică vorbea fluent franceza, cunoştea engleza şi un pic germana. Părinţii însă nu erau foarte convinşi de capacităţile copilei, care oricum începuse să vorbească şi să meargă târziu, punându-şi mai mult baza în fratele Rodicăi, despre care spuneau că e cel mai inteligent, iar fata doar cuminte şi cam urâţică.
Lucrurile aveau să se schimbe odată cu maturizarea Rodicăi, care s-a transformat într-o femeie frumoasă, care atrăgea privirile şi care era la curent cu moda. De altfel, există şi o istorioară drăguţă despre cum a ieşit pe strada îmbrăcată după ultimul trend de la Paris, într-o rochie balon, iar sectoristul a invitat-o să se ducă fie acasă să se schimbe, fie să meargă la arestul Miliţiei.
Rodica Ojog-Braşoveanu a absolvit liceul “Domniţa Ileana” şi a intrat la Facultatea de Drept. Bucuria nu a ţinut prea mult, pentru că a fost acuzată că a susţinut revolta ungară din 1956 în cadrul unor manifestări, ceea ce a atras după sine exmatricularea sa de la facultate şi imposibilitatea de a-şi mai continua studiile. Însă Rodica, o femeie cu voinţă, nu s-a lăsat învinsă. S-a căsătorit cu Bebe Gaşpar şi s-a mutat la Timişoara, lucru care i-a displăcut teribil: castelul de lângă oraş unde aveau reşedinţa era zvonit că fiind bântuit, iar viaţa de provincie, departe de agitaţia Bucureştiului, nu îi plăcea deloc tinerei.
“Prefer o mansardă pe Calea Victoriei, decât un castel în Timişoara”
Deşi îndrăgostiţi, cu Bebe un adevărat admirator devotat al Rodicăi, lucrurile nu au mai mers între ei şi căsnicia s-a dizolvat repede când soţul a înţeles că a lui consoartă îşi doreşte să muncească şi să se întoarcă la şcoală. Viitoarea scriitoare şi-a demonstrat încă o dată ambiţia şi a trecut printr-un proces de „reeducare” la fabrica de medicamente “Galenica”. A devenit fruntaşă, membră a brigadei artistice, a lucrat ore suplimentare şi, într-un final, a primit permisiunea de a da, din nou, admitere la facultate. Într-un interviu însă, scriitoarea recunoaşte că s-a temut să dea admiterea la o altă facultate, Jurnalism, pentru că trecuseră mai mulţi ani de la absolvirea liceului şi nici nu avusese timp să se pregătească. Aşa că a ales calea întoarcerii la Drept, la Iaşi, pentru că mai apoi să se transfere la Bucureşti.
Motivul transferului a fost dragostea, pentru că între timp îl regăsise şi se îndrăgostise de actorul basarabean Cosma Braşoveanu, cu care avea să se căsătorească, spre stupefacţia părinţilor. De altfel, actorul a recunoscut că nutrea sentimente pentru Rodica de multă vreme, însă faptul că ea era într-o relaţie cu Bebe Gaşpar l-a împiedicat să facă vreo mişcare. Relaţia dintre cei doi va dura până la moartea actorului, la vârsta de 45 de ani, în urma unui infarct. Despărţirea de soţ va fi cruntă pentru Rodica Ojog-Braşoveanu, care îl vedea nu doar un partener de viaţă, dar şi un susţinător, fiind cel care a împins-o şi motivat-o să scrie. Deşi gelos până la absurd, cei doi erau un cuplu care ştia se se bucure de viaţă. “Iubeau la fel de mult viaţa, „iubeau iubirea”, le plăcea să se distreze „fără ceas” (cum zicea Cosma), adorau localurile şi barurile, dansau neobosit, ascultau cu plăcere lăutarii, iar în zori şi-n seri târzii făceau plimbări nesfârşite. Uneori în nopţi fierbinţi de vară, când arşiţa îi alungă din casă, se duceau în Cişmigiu şi după ce oboseau hoinărind prin parc, îşi umpleau termosele cu apă rece de la „Izvorul Eminescu” şi-apoi se întorceau fericiţi şi mereu îndrăgostiţi acasă.” (A fost Agatha Christie a României, Mădălina Ojog-Pascu)
Dădeau petreceri impresionante, gândite să îşi încânte şi să îşi răsfeţe oaspeţii, cinau mereu în oraş la Cina, Ambasador, Capşa sau Casa Scriitorilor, unde aveau mereu o masă pregătită, discutau despre orice şi, surprinzător, nu aveau televizor în casă. “Televizorul omoară serile şi conversaţia” spunea actorul Cosma Braşoveanu şi avea dreptate, căci ieşirile lor în oraş erau şi metode de studiu pentru Rodica, care astfel îşi găsea personaje, surse de inspiraţie pentru romane sau situaţii. Au fost căsătoriţi 18 ani, iar după moartea lui Cosma Braşoveanu nici că a mai căutat o altă relaţie, chiar dacă poetul Eugen Jebeleanu i-a făcut câteva propuneri. A stârnit chiar şi admiraţia unor tineri sau a unor cititori cu care coresponda. Unul dintre ei, la fiecare nouă apariţie editorială, venea cu flori şi purtau multe conversaţii pe diferite teme culturale. Cu altă ocazie, un alt tânăr amorezat i-a mărturisit dragostea şi când Rodica Ojog-Braşoveanu nu a reacţionat s-a aruncat disperat la picioarele ei. Doamna romanului poliţist nu i-a mai dat vreo şansă şi l-a eliminat complet din viaţa sa pentru o asemenea ruşine provocată.
La scurtă vremea după pierderea soţului, i-a murit şi fratele de care era foarte legată. Nici măcar nu i-a putut da vestea propriei mame, aşa că ani de zile a ascuns moartea fratelui, ţesând o poveste întortocheată că ar fi plecat în Germania alături de familie, că lucrează şi s-a stabilit acolo. Pregătea pachete şi scrisori care să pară că au venit din străinătate, totul pentru a a o menaja pe mama sa care nu trebuia să ştie că a rămas fără un copil. Rodica s-a stins din viaţă în 2002, după câteva luni de suferinţă în care ştia că îşi joacă ultimul capitol al vieţii.
Moartea semnează indescifrabil
Viaţa profesională a Rodicăi a început odată cu cariera sa de avocat pledant, pe care a practicat-o timp de şapte ani. Mărturiseşte însă că nu i-a plăcut deloc: “Nu era de mine şi am sesizat imediat. Sunt prea comodă şi nu mă puteam implica. Mi se părea aberant să îmi zbat sufletul şi să mă zbat în general şi să mă frământ pentru o intrare separată la veceu, pentru un scandal de o cămară, pentru o găină furată, ceea ce puteam să am eu cauze. Şi nu mă interesa”. S-a reprofilat rapid, pentru că talentul ei la scris a fost sesizat din prima de soţul ei. Cosma a fost cel care a mobilizat-o să scrie, “mituind-o” cu câte o ieşire în oraş, la bar, dacă scria câte 10 pagini pe zi. Când a dat manuscrisul pentru Moartea semnează indescifrabil a primit un răspuns pozitiv de la editură în doar două săptămâni, ceva de-a dreptul surprinzător pentru lumea cărţilor. De aici i s-a deschis o întreagă lume care ne-a oferit nouă peste 30 de cărţi poliţiste, câteva romane istorice şi un SF. Volumele de scriitură poliţistă sunt uşor de citit, captivante, cu personaje construite clar şi în care nimeni nu rămâne în urmă, pentru că Rodica Ojog-Braşoveanu avea grijă să îşi noteze fiecare personaj şi să îl readucă în plan dacă rămânea cumva nepovestit. “Lucrez ușor, mă conectez foarte repede, am un plan, plec la drum cu cel puțin 5, 6 personaje pe care le cunosc foarte bine, bine de tot, le știu și numerele de telefon. Și, în mare, cunosc subiectul. Pe măsură ce avansez, am o hârtie lipită de peretele biroului și îmi scriu scena 1, 2… până la final. În felul acesta am o imagine de ansamblu și îmi dau seama dacă un erou a fost abandonat și trebuie reluat, sau dacă la un moment dat se face o burtă– cum se spune…” ()
Scriitoarea a dat naştere unor nume care vor rămâne mereu în istoria literaturii româneşti, precum Minerva Tutovan sau Melania Lupu cu al său motan Mirciulică. Interesant este că, spre deosebire de alţi scriitori români de romane poliţiste, ea nu şi-a găsit inspiraţia în cazurile poliţiei:
„Subiectele, în afară de unul sau două, nu le-am luat din dosarele justiţiei. Pentru că acolo crimele sunt total neinteresante: Badea Gheorghe se ceartă cu naşu’ la nuntă sau la parastas, îi dă cu lopata, fuge în pădure şi fie că îl prind, fie că se predă. Astea nu sunt interesante. Ca şi cazurile patologice, nici astea nu sunt interesante. Interesant este duelul la nivelul inteligenţelor.”
Inspiraţia pentru aceste personaje memorabile, dar şi pentru cele pe care le regăsim a venit, în mod clar, şi din lumea reală. Pentru Minerva Tutovan s-a inspirat dintr-o profesoară de matematică pe care a avut-o la şcoală. Rigidă, exigentă şi deloc înţelegătoare cu Rodica, căreia materia i se părea „infamă”, profesoara de mate s-a transformat în maiorul de miliţie Minerva Tutovan, care îşi va teroriza cu întrebări, enigme şi probleme învăţăcelul locotent Dobrescu, aflat mereu cu un pas în urma şefei. Minerva Tutovan nu e o femeie frumoasă, nici cochetă, ba chiar inspiră un uşor dezgust pentru lipsa ei de cochetărie, însă îşi cucereşte publicul cititor prin reacţii, replicile acide şi spiritul de observaţie, dar mai ales prin atitudinea ei „asumată”, de om sigur pe el şi pe cunoştinţele sale. Una dintre cărţile monumentale, din seria Minervei, care îşi ţine cititorul cu sufletul la gură până la fix ultima pagină este Plan diabolic. In Minerva se dezlănţuie scriitoarea ne băga în câteva fire narative, cu multe personaje, încât cu greu mai poţi ţine pasul, pentru că la final să vină şi soluţia explozivă a misterului. În Stilet cu şampanie, Rodica Ojog-Braşoveanu ne arată până la ce extreme poate merge lăcomia de bani a unora, portretizând tot felul de tipologii de oameni pe care le găsim în jurul nostru, de la hoţi, la avari, la gospodine uitate.
Romanele ei sunt bine construite nu doar pentru că are „peniţă” ci şi pentru că a luat note maxime la materiile Criminalistică şi Medicină Legală, lucru ce se va dovedi foarte util în cariera ei de scriitoare de romane poliţiste – din acest punct de vedere totul e construit valid şi fără scăpările inerente unui „outsider”.
Buna seara, Melania!
Un alt personaj care a stârnit pasiuni şi admiraţie, la fel de bine gândit şi formulat este Melania Lupu. Doamnă în etate, excentrică, care se joacă cu limitele legii şi o fentează, spre disperarea maiorului Cristescu, care îşi vede anchetele sabotate de pensionara „uitucă”, ronţăitoare de dulciuri şi care vorbeşte cu motanul Mirciulică. Interesant de ştiut e ca Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu îi plăceau deloc pisicile, chiar le ura, preferând câinii. Şi totuşi, a reuşit să construiască un nou personaj, Mirciulică, devenit simpatic pentru cititorii cărţilor, imaginându-şi că motanul este de fapt un câine.
“Eu detest pisicile, în ciuda aparenţelor. Citind-o pe Melania îţi închipui că le ador. Dimpotrivă, false, groaznice, urâte, mă indispun, am coşmaruri cu pisici.”[…]„Am avut grijă în primul rând ca el să nu vorbească. Mare greşeală pe care o comit mulţi. El nu vorbeşte, Melania îşi imaginează reacţiile lui. Şi, în afară de asta, o grămadă de cititoare îmi spuneau – doamnă, ştiţi, am un motan, şi îl cheamă Mirciulică.”
Melania îşi va face debutul în Cianură pentru un surâs, carte în care nu îţi dai seama exact dacă e un personaj pozitiv sau o treci în tagma răufăcătorilor ce trebuie închişi. Va apărea mai apoi în Bună seara, Melania şi în 320 de pisici negre, în care se va raporta dispariţia lui Mirciulică şi apariţia în Bucureşti a unui număr impresionant de cotoi. N-ai cum să nu o iubeşti pe Melania care vede (spoiler!) puşcăria ca pe o pensiune drăguţă, cu fete de la care a avut ce învăţa şi pe care le păstrează prietene şi după ce iese din spatele gratiilor.
Pentru romanul Coşmar, Rodica Ojog-Braşoveanu s-a inspirat chiar dintr-o întâmplare pe care a trăit-o pe propria-i piele. În A fost Agatha Christie a României,scrisă de Mădalina Ojog Pascu, nepoata Rodicăi, aflăm o întâmplare stranie. Căutând prin anticariate materiale pentru scrierile ei a descoperit o poză în care i se părea că este chiar ea, iar pe verso era scrise câteva cuvinte chiar în caligrafia ei: “Totuşi spre vârsta de 50 de ani, căutând prin anticariate material documentar pentru cărţile ei – din epoca preferată, „La belle epoque”, se simte irezistibil atrasă de o fotografie. Aceasta reprezenta o femeie la circa 30 de ani, ai cărei ochi – de o expresivitate neobişnuită – reţin atenţia Rodicăi şi în acelaşi timp imaginea acesteia o nelinişteşte. Pe verso era scris „Rodica, sunt fericită!” – 1928. Stupoare: caligrafia ei.
Oricât de ciudat i se părea (şi de fapt era), Rodica s-a recunoscut ca fiind ea cu o toaletă şi o pieptănătură care nu-i aparţineau. Am văzut fotografia, dar eu n-am sesizat asemănarea, poate prea subtilă pentru mine”. De la această idee a pornit şi romanul Coşmar, în care personajul Laura păţeşte ceva similar.
Pentru a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, cu felul în care oamenii de diferite categorii vorbesc, pentru a oferi personaje cât mai autentice, Rodica Ojog-Braşoveanu mergea la piaţă, stătea la poveşti cu precupeţele, stătea la cozi şi îmbia oamenii la vorbă, bârfea cu vecinile şi chiar s-a pus o zi întreagă lângă o şcoală pentru a asculta limbajul tinerilor. “Când lucra la finalul cărţii Omul de la capătul firului acuza la un moment dat dureri de cap, febră, oboseală şi fără să stea prea mult în cumpănă -transferă toate aceste simptome personajului Minerva.
Apoi făcea haz spunând că după ce a împovărat-o pe biata Minerva cu suferinţele ei – n-a mai fost necesar să ia medicamente deoarece instantaneu s-a simţit excelent. A reluat „găselniţa” şi în alte situaţii asemănătoare şi pretindea că aceasta a funcţionat perfect (nu este exclus să fi fost rezultatul unui exerciţiu de autosugestie).”
Cărţile ei au avut tiraje incredibile pentru acele vremuri, ajungând la peste 80 de mii de exemplare. Ardelenii preferau personajul Minervei Tutovan în timp ce Melania era preferata celor din Moldova şi Muntenia, fiind şi cea mai apreciată de publicul cititor. Succesul ei nu a fost lipsit nici de hopuri, căci cărţile i-au fost “piratate”, falsificatorii ajungând la ideea năstruşnică de a pune cartea în vânzare cu o copertă albă şi evident nici un ban nu ajungea la scriitoare. De altfel, această situaţie i-a provocat şi o cruntă dezamăgire, scăzându-i cu totul încrederea în editori şi edituri.
Al cincilea as
După asemenea succes, Rodica Ojog-Braşoveanu s-a văzut nevoită să vină cu noi idei, pentru că cenzura ceauşistă începuse să elimine romanul poliţist. De altfel, toate regimurile totalitare au torpilat genul care, în ultima analiză, atacând aspectele dure ale societăţii, devine roman politic nepastelat, un roman critic. În consecinţă, a intervenit prompt şi brutal binecunoscuta cenzură, impunând parametri insurmontabili pentru o carte de calitate şi interdicţii aberante. În Italia fascistă a lui Mussolini, infractorii, Bau-Bau în general, nu puteau fi de naţionalitate italiană, iar la noi, acelaşi delincvent reprezenta în mod obligatoriu un exponent descompus al fostei clase exploatatoare, burghezo-moşierimea. De neconceput, blasfemie, un criminal ministru, membru CC, activist sau director de întreprindere cât de modestă.
Rodica Ojog-Braşoveanu se vede, deci, nevoită să vină cu ceva nou, şi abordează romanul istoric. Inventează personajul Radu Andronic, iar acţiunea celor cinci cărţi are loc în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, despre care scriitoarea spunea că e cea mai aşezată din istoria noastră. S-a documentat profund, citind zeci de cărţi şi materiale şi chiar va răspunde la cererea cititorilor de a învia acest personaj dispărut prea devreme. Alte romane istorice interesante au fost Al cincilea as, o carte care ţine cititorul cu sufletul la gură să vadă ce se va întâmpla cu personajele blocate într-o situaţie care pare fără de ieşire. În Întâlnire la Elysee s-a inspirat din fapte reale care s-au întâmplat în Primul Război Mondial, iar romanele au fost publicate în ciuda celor 7 trepte de cenzură:
“Nu aveau de ce să se ia! Era cenzura, îi spuneau mai târziu sinteze, şi nu te obligă nimeni: “Doar atât doamnă, Cartea nu apare”. Mi s-a întâmplat cu O toaletă la Liz Taylor, mi-au respins-o. Am pus-o în sertar şi am scris Violeta din safe într-o lună de zile. Cu telefonul închis, neprimind şi neacceptând nici un fel de vizite, neducându-mă, cu 10 pagini scrise obligatoriu pe zi. Iar Toaleta… a apărut în ’90-’91.”
De altfel, în ciuda firii dezorganizate şi care detesta disciplina, avea o rutină foarte precisă atunci când se punea să scrie: „dimineața lucru, o jumătate de oră cumpărăturile, țigările fără de care nu pot bea cafeaua, nu cumpăr mai multe pachete deodată, că înseamnă că atât se fumează… Două pachete, sau trei, mie îmi ia mult și mașina de scris, că le pun alături și țigările se ard singure în scrumieră… Foarte puțin program administrativ și, în principiu, lucrez cam până la ora 1”. ()
Necunoscuta din congelator este ultima carte scrisă de Rodica Ojog-Braşoveanu şi apărută chiar în anul morţii sale, după ce înainte publicase Răzbunarea Sluţilor şi două cărţi de proză scurtă în care misterul poliţist se găseşte în doar câteva scrieri. Grasă şi proastă şi Bărbaţii sunt nişte porci e proză scrisă într-un stil modern, spumos, care provoacă reacţii de la primele rânduri şi care sintetizează tot felul de tipologii umane. Scriitoarea era perfect conştientă de statutul pe care îl avea şi îl are în continuare romanul poliţist, cel puţin în literatura românească. De altfel, atitudinea superioară cu care era privită o povesteşte şi într-un interviu pentru revista Formula AS:
“Cândva, eram frecvent la Casa Scriitorilor, dar nu la şedinţe, ci la restaurantul de acolo, unde se perindau toţi boemii vieţii literare a Bucureştiului. Erau figuri mari: Jebeleanu – nelipsit, Carandino, Horia Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu – nelipsit, Tudor George. Nu mă duceam la şedinţe, pentru că mă plictiseam foarte repede. Ei nu puteau să mă înveţe să scriu roman poliţist, eu nu puteam să-i învăţ pe ei cum să scrie. Eram tolerată doar pentru că am băgat nişte bani în vistierie, acolo, la Uniune, dar genul în sine – romanul poliţist – este privit foarte “de pe Ceahlău”.
Pentru cei care nu au timp să citească, aflaţi că Rodica Ojog-Braşoveanu a semnat şi regia unor piese de teatru şi filme, iar Şantajsau O poveste imorală se găsesc la liber pe YouTube.
Roman poliţist poate fi considerat şi Baltagul, aşa cum bine spunea la un moment dat chiar Rodica, pentru că avem o crimă şi un investigator, iar noi vedem drumul Vitoriei Lipan în căutarea celui care i-a omorât bărbatul. De altfel, primul roman poliţist din literatura românească este considerat a fi Amândoi, scris de Liviu Rebreanu, un autor care a produs mai mult decât Ion şi Răscoala, dar rareori scapă de aceasta etichetă. Chiar dacă fac parte dintr-o altă epocă şi mai ales dintr-o altă cultură, cărţile scrise de Rodica Ojog-Braşoveanu pot sta alături de Şoimul Maltezal lui Dashiell Hammett, poveştile cu Sherlock Holmesale lui Sir Arthur Conan Doyle şi, evident, alături de cele ale reginei romanului poliţist, Agatha Christie. Merită citite, descoperite, devorate şi mai puţin desconsiderate pentru că nu sunt deloc literatură de duzină şi au personaje şi intrigi mai bine gândite decât multe besteselluri locale şi internaţionale.
Minunata doamna Rodica Ojog-Brasoveanu. Am copilarit cu cartile dansei si acum as vrea sa le recitesc pe toate. Viata ei, de asemenea a fost una de exceptie prin simplitatea ei. Ma bucura fiecare articol dedicat acestei mari Doamne a literaturii romanesti.