Iulia Hasdeu se naște la 14 noiembrie 1869 la București; tatăl Bogdan Petriceicu era deja cunoscut ca istoric, filolog și ziarist; mama, Iulia Faliciu, era nepoata lui Avram Iancu.
Deși avea numai 4-5 ani, Lilica (așa cum era numită acasă) trăia în două „lumi”, două medii distincte: acolo unde era pentru cei din jur „copilul-minune”, admirat deopotrivă de prietenii vârstnici ai familiei pentru inteligența, memoria neobișnuită cu care reținea poeme întregi, pentru ușurința de exprimare în franceză, germană și engleză.
Cealaltă „lume” era lumea copilăriei petrecute cu prietene, pe când compunea scenete și povești, balade și snoave, într-o grădiniță cu flori, în aproprierea mânăstirii Mihai Vodă.
În 1876, la 7 ani neîmpliniți, în camera de lângă biroul tatălui, Lilica a scris romanul pentru copii „Viața și faptele lui Mihai Viteazu” și „Istorioare pentru amicele mele”, „O elevă nouă”, „Mica lacomă” și altele – toate cu un mesaj moralizator.
În fundul grădinii, Matilda, Florica, Hermina și Lilica interpretau drame și comedii compuse de aceasta din urmă. Lilica le scria revenind în casă și – urmând sfatul tatălui – nota data și cuvântul părintelui (care și atunci și mai târziu va fi respectat cu sfințenie).
Subiectele erau simple, Iulia pornea pornea de la întâmplări banale, dar pe care le proiecta în plan literar. Temele pentru exercițiile de stil deveneau adesea eseuri comparabile cu cele ale unui scriitor matur.
Într-o astfel de compoziție școlară, Iulia face confesiuni la persoana I asumându-și povara suferințelor trăite de copii rămași orfani, de femei pe patul de moarte, iar în convalescență după un pojar rebel, Lilica își va atribui rolul unei muribunde și astfel va scrie poeziile „Copila murindă” și „Moartea”.
Povestirea „Trei muribunzi” imaginează un dialog a trei oameni într-un salon de spital cu Moartea. Fiecare are o reacție diferită în momentul despărțirii de viață: regret, indiferență, resemnare. Scrisă la 10 ani, acest text va servi drept crez pe mai departe în explorările literare.
Din cei 18 ani de viață, Iulia a trăit primii 10-11 ani în România și apoi a plecat în Franța, unde și-a desăvârșit studiile, devenind în 1886 studentă la Sorbona și la École des Hautes Études, iar 2 ani mai târziu era înscrisă la doctorat. Era foarte apreciată de profesorii ei care i-au indicat că ar fi putut să-și susțină teza de doctorat „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea” în numai 2 ani. La fel și clasele primare le absolvise cu dispensă de vârstă, fiind mereu prima din clasă.
În 1881, se hotărăște ca Lilica să-și continue studiile la Paris, un loc în care meritele ei vor fi remarcate. Începerea școlii pariziene a determinat-o să realizeze în limba franceză ultimele romane pentru copii:Les étourderies de Denise,Mademoiselle Maussade șiLouise la meunière.
Ca elevă a Colegiului Sévigné, atrage atenția unor profesori universitari cu ocazia unei inspecții școlare. După doar câteva luni petrecute la Paris, Lilica își perfecționează franceza la cel mai înalt nivel literar. Respectă astfel promisiunea făcută tatălui: „Sper că voi fi cea mai bună din clasa mea.”
O dramă imensă s-a declanșat a găsit zecile de caiete ale Iuliei cu lucrări și proiecte literare despre care nu știuse nimic cât timp fiica lui era în viață. B.P. Hasdeu nu și-a iertat niciodată că nu a cunoscut-o pe fiica sa decât ca elevă eminentă, cu a căror reușite academice se mândrea în cercul de prieteni. O știuse doar în ipostaza de fiică extrem de studioasă care lua în particular (pe lângă orele de școală) lecții de latină, greacă, pian, canto, desen, pictură; dar până în vara anului 1886 tatăl nu știuse nimic despre orele târzii în noapte când eleva ceda locul creatoarei.
Iulia nu a vrut să intre în peisajul literar ca „fiica lui Hasdeu”, ci intenționa să publice cu pseudonimul: Camille Armand. Volumul impresionant al textelor originale păstrate în jurnale sau caiete care sunt semnate Camille Armand cuprind: proză, poezie, dramaturgie, muzică, grafică, cronică de artă și chiar schițe de expoziții.
Planul pentru viața Iuliei Hasdeu, hotărât de către cei de acasă care nu știau de universul secret al scrierilor Lilicăi, era stabilit prin întoarcerea la București după studiile pariziene și ocuparea postului de inspector al școlilor de fete din România. Această informație ne arată și mai clar faptul că ilustrul tată nu avea habar de visele tinerei autoare care ar fi vrut să urmeze o carieră literară și artistică (ca pictoriță). Mai mult, ne poate indica faptul că indiferent cât de ilustre și nemaipomenite erau rezultatele academice ale fiicei sale, savantul nu putea să vadă alte oportunități pentru fiica sa decât drumul bătătorit și social acceptat pentru „fetele educate” și anume funcțiile care se puteau ocupa în școlile de fete și atât.
Lilica este conștientă că boala de care suferă (tuberculoza) este o sentință fatală. Din acest motiv, este hotărâtă să lucreze și mai mult până la epuizare pentru a finaliza din scrierile începute. Ca testament vrea să lase în manuscris cât mai multe idei și fragmente de opere viitoare pe care deși știe că nu le va putea duce până la capăt, intuiește că pot servi ca o cheie pentru înțelegerea panoramei ei ample de direcție artistică. Acceptarea unui destin tragic la o vârstă atât de fragedă este absolut remarcabilă. În continuare nu avem acces la toate lucrările literare ale Iuliei – multe volume postume fiind nepublicate.
