Continuăm seria începută aici, cu recomandări de cărți într-un format scurt și prietenos, cuprinzător, cu volume scris de autoare femei. Demersul nostru rămâne să popularizăm autoare mai puțin cunoscute, uitate sau poate pur si simplu trecute cu vederea, dar care merită atenție, prezentate într-o manieră de tip carte-poștală.
Stefana Velisar Teodoreanu – Viața cea de toate zilele
Viaţa cea de toate zilele a apărut în 1940 şi a primit premiul Academiei, fiind cel de-al doilea roman publicat de Ştefana Velisar Teodoreanu, după Calendar Vechi din 1939. Povestea, parţial scrisă la persoana I, ne-o prezintă pe Elisabeta (Baba), aflată în pragul unor întrebări profunde legate de rolul său de soţie şi de mamă, amplificate de spectrul plecării la Bucureşti a singurului fiu al familiei, Nucă. Acţiunea se desfăşoară într-o urbe mică moldovenească, anonimă, unde asemenea angoase şi întrebări par că nu îşi au rostul, iar rolul femeii în casa e de mamă, gospodină şi soţie, fără excepţii şi întrebări existenţiale.
Baba trăieşte în lumea mic provincială, cu un soţ judecător, absorbit de studiile sale pentru o carte pe care vrea să o publice, cu fiul Nucă, tipologia adolescentului răsfăţat, pe ale cărei afecţiuni se „bat” cei din casă, şi sora mai vitregă, devenită un fel de matroană care conduce treburile gospodăreşti. Nu lipseşte gâlceava dintre servitoare, vecina Maia cu propriile ei secrete întunecate, pe care nu vrea să le comunice dintr-o teamă superstiţioasă şi vecinii medici, oaza de linişte şi ocazionali sfătuitori la care Baba apelează. Tocmai un asemenea apel declanşează întreaga poveste a romanului, care poate fi oricând inspiraţie pentru un scenariu hollywoodian. Baba îşi rupe piciorul în urma unei vizite la vecini, iar tânărul medic Harap devine o prezenţă constantă în casă, sub pretextul monitorizării procesului de vindecare. Totuşi, în ciuda a ceea ce crede propriul soţ şi sora vitregă, Baba nu cade în plasa unor impulsuri copilăreşti de a-şi înşela partenerul. Înţelege că sentimentele ei vin dintr-o nemulţumire mai profundă legată de viaţa ei cu Mircea, care îi caracterizează stările drept neurastenie şi prostii feminine.
Unii critici o situează pe Ştefană (Lily) Teodoreanu în seria autoarelor de mică importanţă, considerând că scrierile ei nu au neapărat valoare şi ar fi puternic influenţată de stilul soţului Ionel Teodoreanu. Chiar dacă împart acelaşi curent artistic, influenţa lui se poate regăsi în peisajele rurale şi mai puţin în personaje. Baba îşi face o autoanaliza aproape clinică, astfel încât Viaţa cea de toate zilele poate fi privit din perspectiva romanului psihologic.
Nu e sigură pe ea. S-a chinuit, Mircea, în singurătate, să-şi înţeleagă viaţa, s-o poată primi mai departe. Recunoaşte că nici tu, nici băiatul n-aţi ţinut-o într-un climat blând, aşa e firea voastră, mai închisă, dar ea e altfel, s-a închisă fiindcă că nu găsea răspuns în voi. E o fire pasională ca şi voi, stângace ca şi voi. Va înţelege după criterii mai generoase acum. (Viaţa cea de toate zilele, Editura pentru Literatură, 1969, pag 245)
Am ales această carte pentru că se potriveşte situaţiei femeii moderne: sindromul cuibului gol, al neîmplinirii emoţionale din cauza lipsei de dialog cu partenerul, posiblitate de redescoperire, regăsire a sinelui şi întoarcerea la ceilalţi sunt probleme cu care inclusiv femeia contemporană se confruntă. Introspecţia, analiza, descoperirea de soluţii când toţi ceilalţi te judecă şi cred că ştiu mai bine sunt motivele pentru care Baba este un personaj interesant, iar Viaţa cea de toate zilele un roman actual.
Ştefana Velisar Teodoreanu (1897–1995), pe numele ei Marie Ştefana Lupaşcu, cunoscută apropiaţilor drept Lily, s-a născut în Franţa, dintr-un tata diplomat şi o mamă profesoară de copii de boieri, care abia a făcut parte din viaţa scriitoarei. Verişoarele ei erau fetele Delavrancea, alături de care şi-a petrecut copilăria şi vacanţele, rămânând în relaţii cu ele şi în viaţa adultă, iar Maria, mătuşa ei şi soţia lui Barbu Delavrancea, i-a fost profesoară la Şcoala Centrală de fete din Bucureşti.
Între ea şi Ionel Teodoreanu s-a născut o poveste de dragoste parcă luată din romane, tânărul scriitor încă nepublicat făcând efortul imens de a termina Facultatea de Drept într-un singur an şi a intra în Barou pentru a-i demonstra viitorului socru că merită mâna lui Lily. De altfel, îndrăgostitul i-a scris şi o carte – Jucării pentru Lily. Povestea lor de dragoste vă ţine până la moartea scriitorului, când Lily va descoperi cu mare dezamăgire că în ultimii ani de viaţă marea ei dragoste o trădase. De-a lungul vieţii a scris mai multe romane, o carte de memorii, Ursitul, şi una pentru copii – Poveste cu „ocei”. Despre ea puteti citi un pic mai mult în acest articol care ii este dedicat.
“Ce-o fi cu mine? Fac o neurastenie? Ori mă apropii de vârsta critică? 36 de ani! M-am măritat prea tânără. Trebuie să mă îngrijesc. Nu mai am chef de nimic. […] Eşti prea slabă, fără culoare, ai şi cute pe obraz, ţi se întunecăa părul ca paiele vechi şi ude. Se cunoaşte că ţi-a murit mama de oftică, de nici n-ai avut timp s-o cunoşti!”
Citate relevante
“Atâtea gânduri şi vorbe roiesc în mine şi se revoltă, că le ţin închise. Mă tem să nu-mi scape odată, să nu le mai pot struni. Mircea spune că sunt absurdă, romantică şi provincială, că-I pregătesc o scenă. A fost un timp când vorbeam amândoi. Nimic nu prea de prisos, totul se oglindea, se împărţea, sporea şi ne lega de lucrurile vieţii. Acuma parcă ar fi fixat o dată pentru totdeauna tot ce ne priveşte.”
“Totul era să plece acum, avea nevoie să fie singură, să ierneze că o jivină bolnavă, să se reculeagă, fără nici un fel de constrângere. Să uite, şi-apoi să ia amintirile din alt capăt. Să se aleagă adevărurile din ea. Să se puie la încercare. Totul e anarchic în ea. Nu are încredere în ea, în nimeni. Nu înţelege nimic. Îi vine greu să vadă orice fiinţă i-a fost aproape, oricine ar avea cel mai mic drept asupra ei.”
