Ştefana Velisar Teodoreanu – Portret

Ştefana Velisar Teodoreanu, sau Lily Teodoreanu pentru prieteni, a fost soţia scriitorului Ionel Teodoreanu, însă la rândul ei a fost autoare publicată şi premiată. E încă unul dintre numele feminine pe care literatura românească le-a lăsat în urmă, şi chiar şi unii critici, precum Bianca Burţă – Cernat, care o consideră “o prozatoare minoră, în schimb, o excelentă traducătoare de limba rusă”.

Elena Panait are o altă părere, considerând că “există puţine referinţe critice şi contradictorii la adresa operei scrise de Ştefana Velisar Teodoreanu deoarece acestea sunt insuficient cunoscute”. Cam aşa ar fi cazul, pentru că autoarea s-a mulţumit să rămână în umbra mai cunoscutului ei soţ, deşi cărţile sale au fost apreciate, romanul Calendar Vechi primind premiul Societăţii Intelectualilor Romani, iar Viaţa cea de toate zilele premiul Academiei.

Ştefana, pe numele său Maria Ştefana Lupaşcu, dar alintată de apropiaţi Lily, poreclă cu care îşi şi semna scrisorile, s-a născut în staţiunea montană elveţiană St. Moritz. Tatăl său era diplomat de profesie şi unchi paternal al filosofului francez Stephane Lupasco. Mama sa, guvernantă a copiilor bogaţi nu a făcut decât foarte puţin parte din viaţa Ştefanei, ea fiind crescută mai mult de rudele românce. De altfel, primii ani şi i-a petrecut la Paris, pentru ca apoi să revină în România, iar după război tatăl său să depună toate diligenţele să revină în capitala Franţei. În ţară, profesoara i-a fost nimeni alta decât Maria Delavrancea, soţia lui Barbu Delavrancea, motiv pentru care vacanţele şi viaţa lui Lily s-au petrecut alături de fiicele familiei, Cella, Henrietta, Bebs sau Niculina. Verile erau petrecute inclusiv la vila familiei de la mare, iar în casa acestora de la Iaşi îl va cunoaşte pe Ionel Teodoreanu.

De altfel, întreaga lor poveste de dragoste, dar şi alte momente de familie, se regăsesc în cartea Ursitul, despre care Burţă-Cernat spune că este o “biografie romanţată”. Chiar şi aşa, momentul întâlnirii lor, în care Lily nu prea îl înghite pe tânărul june care îi vorbeşte direct şi de la obraz pentru ca apoi să ajungă să se plimbe toate noaptea prin ger cu el, e luat cel puţin din filmele de la Hollywood. Perioada lor de tatonare, logodna prelungită, momentele pe care şi le furau sunt descrise cu atâta delicateţe, cu atât spirit, încât pasiunea dintre cei doi şi dragostea dintre ei este mai mult decât convingătoare.

Tatăl Ştefanei Velisar nu era deloc de acord cu căsătoria între acest tânăr, fără facultate terminată, care nici măcar nu era încă un scriitor publicat, aşa că a încercat, fix ca în filme, să le mai stârpească pasiunea şi poate să îi facă să se răzgândească. În timpul pe care l-au petrecut la Paris, perioada în care Ionel învăţa de zor ca să îşi dea toate examenele de la Drept aferente celor 3 ani într-unul singur, viitorul socru îi reţinea scrisorile, ca să nu ajungă la Lily. Într-un final, tânăra fată s-a prins de schemă şi a venit cu propriile ei improvizaţii pentru a trece peste piedicile puse de un tată sever. Nici Ionel nu s-a lăsat mai prejos, şi-a luat toate examenele şi a primit inclusiv un post de avocat. Nunta lor a fost intimă, fiind prezenţi prietenii lor de la Viaţa Românească. Finalul serii, însă, e cel mai amuzant:

_{“Mi-era o sete grozavă, şampania era foarte bună, ciocneam cu fiecare şi beam câte o înghiţitură; mi se încălzeau obrajii şi mâinile, zâmbeam fericită, am băut toată cupa. Mi-a mai adus şi Ionel ca să beau şi cu el. Am băut-o toată, până la fund. […] Ni s-a adus un ou din care trebuia să mâncăm amândoi, după un obicei mai vechi. Şi apoi nu mai ştiu nimic. Se pare că am pus încet fruntea în farfuria mea şi am rămas aşa. Când mi-a ridicat Ionel capul, a văzut că aveam culori în obraji, un zâmbet pe buze şi dormeam dusă, că adormită cu cloroform! Nedormită, nemâncată şi după o atât de mare tensiune emotivă, cele două cupe de şampanie au fost ca un narcotic pentru mine.}

La puţin timp după nuntă cei doi a au avut şi copii, gemenii Ştefan şi Osvald Teodoreanu. Scriitoarea povesteşte cum a fost suspectă de cancer şi a contemplat inclusiv gândul sinuciderii în vacanţa de vară de la Eforie, într-o zonă în care mulţi înotători îşi găseau sfârşitul. Rezultatul negativ al analizelor de la Paris aduc cu sine o mare uşurare, de care însă autoarea nu ştie cum să se bucure după toate perioada petrecută în angoasă. “Zâmbeam cu înduioşare şi-mi priveam copiii şi soţul ca pe nişte daruri extraordinare, care mă copleşeau. După prea marea încordare din ultimul timp, mă simţeam bolnavă de nemaiaşteptata fericire. Şi chiar m-am îmbolnăvit, am făcut febră şi s-a zis că aveam gripă. Poate aşa şi era. A trecut. Şi am început să-mi reiau răspunderile şi să mă bucur iar de viaţă.

Mamă, soţie, scriitoare

_{“Mă cam sălbăticisem în anii aceştia din urmă. Absorbită de gemenii noştri, care aveau nevoie de mine zi şi noapte, nu mersesem nicăieri, văzusem numai pe cei care veneau în casă. Trăisem că într-o arcă, cu tot ce era esenţial pentru mine, între valurile de pământ ale Iaşului. […] În cele din urmă, improvizez din două rochii ceva intermediar între un costum de “buchetiera din Florenţa” şi “infanta de Velasquez” (!) în culori de stăncuţa. – Admirabil! zice mămica. Îţi stă foarte bine, poart-o fără sfială, ca şi cum ar fi “dernier cri de Paris.”}

La aceeaşi nuntă, sobrul Garabet Ibrăileanu va dansa cu naşa Lily Teodoreanu, ceva nemaintalnit până atunci. Însă mare critic a vrut să îi facă astfel o observaţie tânărului Teodoreanu care “nu se bucura pe deplin de marele privilegiu de a fi tânăr, de această stare fericită, paradiziaca, atât de trecătoare”.

Ştefana Velisar Teodoreanu a fost mereu susţinătoarea lui Ionel, care se comportă chiar că un despot cu familia atunci când avea de scris. În Ursitul găsim destule momente, în care aflaţi cu copiii în vacanţă, Ionel se punea la masa de scris, iar restul familiei trebuia să facă linişte mormântală cât el era cufundat în actul creaţiei. Nu o dată bătea cu pumnul în uşă să se facă linişte atunci când copiii deveneau prea entuziasmaţi. Într-un sejur la mare, vecini le sunt Tudor Arghezi cu copiii şi soţia. Întâmplarea face că ambele familii au încercat să se evite cu succes pentru că aveau o părere proastă una despre cealaltă. Într-un final, prin intermediul copiiilor ţinuţi în casă ajung să se întâlnească şi să schimbe păreri.

_{“Şi, încetul cu încetul, se înfiripă un taifas cu cafea şi tiutiun şi voie bună. “Acum fie ce-o fi, mă gândeam eu, ziua de lucru e pe sfârşite, n-are să fie aşa de furios Ionel.” Dar el, săracul, bătea din când în când cu pumnul în uşă, să facem linişte, căci copiii îşi făceau de cap prin odaie.}

_{-Leul!! zicea Arghezi, arătând cu degetul spre uşă ori de câte ori bătea Ionel în ea.”}

Scriitura şi durere

Ursitul e o carte scrisă mult după moartea lui Ionel Teodoreanu şi despre care Ştefana Velisar Teodoreanu vorbeşte în scrisorile către Pia Pillat: “ţie vreau să-ţi spun cea dintâi că am scris acea carte despre care am vorbit împreună astă-toamnă. Nu ştiu dacă am reuşit să spun ce am vrut să spun şi dacă este frumoasă. Deşi este un roman, este de proporţie foarte mică, 160 sau 170 de pagini, are o anume intensitate şi n-am vrut să o diluez cu episoade care să nu fie absolut necesare”. “Am scris-o tot în zile de mare tristeţe şi a fost ca un refugiu în raiul tinereţii mele. Tot astfel am scris, astă-iarnă, îndurerată peste fire, un roman, Căminul. Am emoţii pentru această carte, căci am vrut să spun ceva în ea, şi asta este totdeauna şi o capcană.”

În scrisorile către Pia Pillat primim şi confirmarea că deşi şi-a iubit soţul şi copiii şi viaţa pe care a avut-o alături de Ionel Teodoreanu, Lily are totuşi o nostalgie legată de viaţa ei posibilă, trăită într-un din capitalele europene.

“I-am spus când l-am întâlnit pe Ionel, dorinţa şi planurile mele erau să plec în străinătate, să fac universitatea la Roma împreună cu vara mea Bebs Delavrancea, să duc o viaţă independentă, să voiajez mult, să scriu. Dar când am simţit că-l iubesc, toate acestea nu mai aveau nici o valoare pentru mine, eram fericită să renunţ la toate, să trăiesc în provincie cu el. Douăzeci de ani m-am robit complet lui şi copiilor noştri fără cel mai mic regret şi abia târziu de tot, când erau copiii mari, am încercat iar să scriu, şi am scris ce am scris tot sub lovituri grele ale soartei.”

Pia Pillat îi era foarte dragă Ştefanei Velisar Teodoreanu, aceasta şi asumându-şi riscul de a o ascunde, împreună cu soţul ei, Mihai Fărcăşanu de comuniştii care voiau să îi bage la puşcărie, în 1946.

Ştefana Velisar Teodoreanu şi-a făcut debutul în revista Bilete de Papagal a lui Tudor Arghezi în 1929 ceea ce era de aşteptat întrucât ea făcea deja parte din lumea de la Viaţa Românească şi era in cercul de intimi precum Garabet Ibrăileanu sau Mihail Sadoveanu, alături de care cuplul Teodoreanu a şi făcut o excursie în Turcia. Era prietenă apropiată şi a pictorului Pallady, care era plin de mici răutăţi, atât în privinţa talentului la pictură a lui “Afane” cât şi în privinţa ideii de familie şi nepoţi.

A scris în Revista Fundaţiilor Regale şi Familia, iar în 1939 publică primul roman, Calendar Vechi, iar criticul Eugen Lovinescu spune că are “un talent aşa de fraged”, care nu intră “în cadrul acestei literaturi feminine de erotism psihologic” în care erau incluse Lucia Demetrius, Cella Serghi sau Ioana Postelnicu. În 1940, Lily Teodoreanu revine cu Viaţa cea de toate zilele, în care personajul principal Baba este în căutarea sinelui, criza intervenită odată cu maturizarea fiului ei, Nucă. Au urmat Cloşca cu pui, Acasă, memoriile Ursitul în 1970, Căminul şi o carte de poveşti pentru copii, Poveste cu “ocei”, în 1975.

A rămas fără Ionel în 1954, când acesta a murit din cauza frigului. Deşi şocul a trecut, vederea i-a fost afectată, recuperându-o parţial, ochiul drept rămânând permanent cu un defect. Au urmat perioade proaste din punct de vedere financiar, în care ajutorul ei cel mai mare a fost Mihail Sadoveanu. La durerea pierderii lui Ionel Teodoreanu s-a adăugat şi cea a trădării. Cornelia Pillat spune în amintiri: “După înmormântare, îndurerată Lily a găsit în sertarele biroului soţului său frumoase poeme inspirate de o altă iubire, care acestuia îi amortiza durerea ghimpelui îmbătrâniri şi presimţirea îngheţului morţii. A fost teribil de greu pentru Dinu [Pillat] să o consoleze pe Lily, la care se ducea zilnic, şi să lupte cu durerea şi dezastrul iluziilor ei prăbuşite.”

Chiar dacă rămâne o scriitoare mai puţin cunoscută, Lily Teodoreanu, Ştefana Velisar Teodoreanu, poate fi un nume relevant pentru literatura feminină românească, mai ales prin intermediul personajelor pe care le-a construit în cele 3 romane importante ale sale, fiecare dintre ele ilustrând o altă perioadă a vieţii feminine, cu un alt tip de tipologie şi gândire.