Îmi aduc aminte exact momentul când am văzut coperta cărții Just Kids de Patti Smith și ce am simțit luând-o de pe raft: 2010, librăria Anthony Frost de la Kretzulescu, magnetism total – nu mi-am explicat atunci și nici acum nu pot de ce uitându-mă la poza cu Patti Smith și Robert Mapplethorpe am știut că orice poveste se afla în interior era ce am nevoie. Volumul tradus în română cu titlul Pe când eram doar niște puști a fost prima carte de memoir care mi-a arătat un traseu narativ în care să mă regăsesc chiar dacă nimic din viața mea nu putea să aibă oglindiri biografice din experiența artistei Patti Smith. Ce reprezenta spațiul comun era meditația profundă care acompaniază derularea anilor de tinerețe – cum îți găsești calea ca artist și cum îți formezi o filosofie de viață prin asta. Este cartea care mi-a declanșat căutările, cercetările și obsesiile legate de scriitura personală – îmi place să cred că atracția mea față de coperta acestei cărți a fost unul dintre momentele de providență, puține, pe care le-am trăit până acum – prezența lui Patti Smith a fost descrisă de multe ori ca fiind șamanică și cred că e adevărat deși eu nu am văzut-o niciodată în realitate, pot să spun că am simțit-o prin stratul de hârtie.
Au trecut mai mult de 15 ani de atunci, librăria Anthony Frost unde puteai să îți extinzi cultura și gusturile nu mai este, iar Patti Smith tocmai a făcut un turneu pentru a marca 50 de ani de la lansarea albumul Horses (1975) – album care a marcat istoria muzicii prin aducerea poeziei ca nucleu de generare a unei expresii punk rock unde tematici tabu precum religia, identitatea de gen sau alienarea socială devin declarații de libertate a gândirii și a sondării intelectuale.
Acum câteva zile am fost surprinsă să văd în episoadele podcastul-ui The Ezra Klein Show (emisiune pe care o tot recomand) un interviu făcut cu Patti Smith – spun surprinsă pentru că în ultimul timp, din motive extrem de evidente, Ezra Klein a realizat mai multe materiale pe zona de intersecție dintre politic, economic și social – deci o foarte-indispensabilă pauză de la hăul lumii actuale
Episodul se așterne ca un dialog organic, cu un firesc care te aproprie de reperele din viața artistei, dar și de reflecții intime asupra nodurilor de trăire sau filosofii personale.
Las aici ce a explicat Patti Smith în legătură cu modul în care se vede, în sensul propriei vocații și a unei asumări oneste asupra etichetelor care vin peste personalitățile creative atunci când ele depășesc aria unui singur domeniu – Patti Smith nu este doar o persoană care face muzică, ci se exprimă într-o multitudine de medium-uri: poezie, autobiografie, fotografie, desen, video, performance, teatru și sigur mai sunt câteva care îmi scapă acum.
„I never, in my life, considered myself a musician. I don’t deserve to be called a musician. I don’t think like a musician. I don’t apply myself. I can play really good and really loud feedback. I can write a song with a few chords. But I’m not a musician. My kids are musicians. My husband was a great musician.
I’ve been called so many names. When I was young, I was the queen of punk. Then I got too old, and I was the grandmother of punk or the godmother of punk. They always have a name for you — the poet laureate of punk.
What do all these things mean? I always tell people: If you want to call me something, call me a worker. Because that’s what I do. I work every day and try to do the best work I can.
I don’t say I am not a musician out of modesty. I’m just not. I’m a performer, and I think I’m a good performer and a strong performer — but not a musician.”
„Call me a worker – because that’s what I do – I work every day and try to do the best work I can” – este o idee care a rămas cu mine și pe care o tot rumeg de atunci – poziționarea necesară pentru calmarea egoului pentru a putea lucra – orice îți propui: arta este muncă și munca asta poate produce rezultate fluide, delicate sau acide și corozive, dar indiferent de rezultat, liantul a tot ce vrei să exprimi este munca.
În Just Kids intrăm în boema artistică a New York-ului anilor 1960-1970 unde putem vedea atât părțile cele mai agonizante (sărăcia unor artiști aflați la început, metode considerate „imorale” de a supraviețui, consum intens de substanțe, ecouri premonitoare pentru începutul crizei de SIDA care va termina nenumărate vieți la debutul anilor 1980), cât și cele luminoase care ne pot aduce inspirație (disciplina auto-impusă de a explora cât mai multe forme artistice, relațiile de prietenie și camaraderie stabilite între artiști, contactul cu personalități imense precum Bob Dylan, Allen Ginsberg, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Andy Warhol și mulți, mulți alții, succesul găsit prin încăpățânarea de a rămâne autentic – Patti Smith și Robert Mapplethorpe „reușesc” ca artiști și pentru că nu renunță la crezurile și identitățile lor, nu fac compromisuri pentru a fi „mai comerciali” sau digerabili – lecție importantă zilele astea).
*Dacă aveți întâi nevoie de o plimbare prin subiectele pe care această carte le atinge – vă propun rezumatul făcut de Claire și Ashley de la Good Noticings – în episodul de podcast – Patti Smith was Just Kids.
În cea mai recentă carte publicată – Bread of Angels – lansată pe 4 noiembrie 2025 și pe care am apucat să o încep, dar pe care nu vreau să o termin atât de rapid, Patti Smith face o actualizare a memoriei – se întoarce prin experiențe despre care a mai scris, dar pe care le reunește acum din perspectiva unui om care a trăit peste 75 de ani și care poate găsi puncte noi de legătură între copilărie, adolescență, tinerețe și maturitate. Repetiția cuvintelor „rebel hump, rebel hump” devine ca o incantație care permite intrarea în memorie și unde se găsește cheia pentru a deschide noile sensuri găsite:
„Laying down my pen, I find myself humming a melody of long ago, a song of the swampy woodland where I once lingered beneath fast-moving clouds, beguiled by everything. Rebel hump rebel hump, tramping through the reeds, the uncompromising ferns, sidestepping the stinkweed and swarms of gnats and mosquitoes. There I tied a small hammer to my belt, together with a miniature flashlight. I cracked open rocks searching for their secret hearts, signaled for alien ships to take me far afield and waited patiently, willing to embark. I removed my shoes, followed streams laced with algae and rushing tadpoles, on alert for the glint of a certain coin that afforded entrance to the underworld. Or the jagged edge of a shard that when placed at an exact point would connect with corresponding fragments, fashioning the hand mirror of oneself, an ivory one at that.”
Scriitura este ca un material cu multe falduri poetice care drapează toată viața artistei în jurul căutării de a-și exprima creativitatea în orice fel de formă, format, culoare, tonalitate sau pagină scrisă. Ideea că nu terminăm, de fapt, niciodată să ne re-povestim istorisirile personale este și o bună lecție despre scriitură personală la care să medităm – formatul de memoir cere în mod principal situarea în prezent, trecutul e acolo să ilustreze și să explice acest prezent – de ce suntem cine suntem.
Este o lectură care te obligă la imersiune, intrare în spațiul senzorial, aproape sacru prin care o viață pendulează între incredibil și fuga de acest incredibil (fuga de faimă, de ego augmentat, de fosilizare a capacității de a crea). Extinderea imaginației rămâne acel acasă fix pentru Patti Smith – prin care distilează tragediile vieții și mai ales pierderea persoanelor iubite în mărturii ale durerii care devin speranță.
Dacă nu aveți timpul sau dispoziția pentru acest tip de plonjeu în memorie, am o altă recomandare: Book of Days (2022) în care pentru fiecare zi a anului există o fotografie făcută de Patti Smith. Imaginile urmăresc ca o arheologie emoțională locuri, oameni, stări și obiecte care compun viața unei artiste care își dedică fiecare zi pentru a adăuga încă un strat de sensibilitate prin care experimentează lumea înconjurătoare. Este o carte-album, baza de text sunt frazele care acompaniază fiecare imagine.
Gând de final: Nu este nevoie să îi cunoașteți muzica sau să fiți atrase de muzica punk pentru a-i citi și iubi cărțile; scriitura ei reușește să se conecteze direct la cu cel care citește, asta cred că e abilitatea ei șamanică de fapt.
Repere & Recapitulare:
Patti Smith (n. 1946) este o artistă, poetă, cântăreață, compozitoare și scriitoare care prin personalitatea și activitatea ei artistică este văzută ca un cultural icon.
În 1967 se mută la New York unde devine activă pe scena artistică, scriind poezii și formându-și un stil performativ în timpul recitării acestora.
Din 1971 începe să adauge o componentă muzicală creației sale poetice iar din 1973 își creează o trupă cu care va începe să țină concerte.
În această perioadă va locui cu fotograful Robert Mapplethorpe – experiență despre care va povesti în cartea sa autobiografică extrem de apreciată Just Kids (2010; carte premiată cu National Book Award).
Stilul său muzical îi aduce apreciere pentru originalitatea cu care împletește sunetul rock cu texte vizionare în care își exprimă cu onestitate și vulnerabilitate ideile.
În 1975 lansează primul său album Horses în care își păstrează amprenta de atmosferă de concert live – albumul este considerat un reper pentru scena de muzică punk din New York.
Va realiza un hit single scris împreună cu Bruce Springsteen – Because the Night.
Vă recomand să vedeți documentarul Patti Smith: Dream of Life (2008) – pentru o experiență filmică de a cunoaște viața și opera artistei.
O pionieră a genului muzical care face fuziunea între punk rock, sensibilitatea poetică și influența generației de scriitori Beat (adevărați mentori pentru Patti Smith fiind: Allen Ginsberg și W.S. Burroughs), Patti Smith a influențat întregi generații de muzicieni – cei care o consideră pe Patti Smith ca o influență majoră în cariera lor: Michael Stipe (R.E.M.), Shirley Manson (Garbage), trupa The Smiths, Sonic Youth, U2, Courtney Love, Madonna, Florence and the Machine.
În 2007 a fost inclusă în The Rock and Roll Hall of Fame.
În 2010 – revista Rolling Stone a inclus-o în topul 100 Greatest Artists of All Time (clasându-se pe locul 47).
Patti Smith este și o activistă vocală pentru drepturile omului care își exprimă convingerile politice prin intermediul muzicii de protest.
