„On the radio one day, I heard Jean Renoir’s pleasantly booming voice talking about The Rules of the Game: The subject totally gobbled me up! A good subject always takes you by surprise and carries you away.For years, I had thought that to write you needed, at the very least, to master your subject. Many reviewers, famous writers, and critics have said that to write you have to know what you want to say. They repeat, hammering it home you have to have something to say, about the world, about existence, about, about, about. I didn’t know then that the subject is precisely what masters you. Or that the littlest thing could swallow you up. That day, I picked up a book at random; it was about pythons, how pythons devour things, the gaze of the animal taken by surprise, being swallowed.” (Nathalie Léger – Exposition)
Sunt mereu în căutare de lecturi unde genul memoir este folosit ca un compus reactiv pentru tratarea unei teme istorice care pare la prima vedere distantă de autoarea care își relatează anumite experiențe de viață. Mai simplu spus, cărțile care au prioritate pe mini biblioteca de pe noptieră sunt cele unde pot găsi o împletire între două pasiuni-obsesii: scriitura personală și analiza istorică. Am descoperit apetitul pentru acest gen hibrid în volumul De ce peștii nu există de Lulu Miller – unde investigarea vieții taxonomistului David Starr Jordan care își pierde întreaga muncă într-un cutremur devine un spațiu narativ în care se desfășoară și „accidentele de destin” ale autoarei. De atunci am tot căutat titluri similare care să-mi aducă aceiași plăcere de lectură și care să respecte coordonatele date. În aceste căutări am ajuns să o descopăr pe Nathalie Léger – o autoare care este pentru mine o revelație enormă și care a devenit un reper de inspirație pentru cum poți utiliza lirismul pentru a conferi imagini istorice concrete – lucru pe care nu-l credeam posibil din ce învățasem în facultate despre istoriografie. Scriitoare, curatoare și editoare, Nathalie Léger îmbină aceste trei identități ale sale în modul în care construiește experiența lecturii pentru cititor cu o capacitate imensă pentru a provoca reacții emoționale puternice.
Autoarea publică în perioada 2008-2018 trei cărți care împreună compun un triptic (sugestia „de expunere” a scriitoarei) în care sunt urmărite viețile a trei femei care comunică și se oglindesc în etape din viața scriitoarei.
Cărțile au fost publicate în franceză, există traduceri în engleză, dar nu și în română – un proiect editorial care ar avea mare succes cu cititoarele din România – zic eu de pe margine.
(Voi folosi titlurile în engleză pentru că în acest format le-am lecturat, jupâneasa Alexandra este pe departamentul de citit în original în franceză, eu nu mă hazardez în acea direcție din lipsuri lingvistice clare).
Prima carte din serie, Exposition (2008) este dedicată Contesei de Castiglione, o personalitate fascinantă prin statutul ei de influență și stil în „lumea bună” franceză a secolului XIX. Sunt câteodată redundante paralele de genul – „prima influenceriță din spațiul european”, dar în acest caz plasarea își are rostul: Virginia Oldoini a.k.a. Contesa de Castiglione a fost o aristocrată de origine italiană care în afara idilelor de dragoste cu personaje regale (Napoleon al III-lea, Regele Victor Emanuel al II-lea al Italiei) a început în 1856 un proiect fotografic de auto-documentare care va dura 40 de ani. În interiorul studioului fotografului Pierre-Louis Pierson, ea va regiza și recrea în peste 700 de imagini fotografice momente importante ale vieții sale – ce am numi azi signature(fashion) moments în multele ei apariții la curți regale, la petreceri importante sau la dineuri exclusiviste. Detaliile încadrării corpului, elementele scenografice, costumele teatrale și conceptul în sine erau tratate de Contesă cu cea mai mare atenție – lucru care a costat-o mult, ajungând în mari datorii din această pricină. Implicarea ei obsesivă în realizarea acestor fotografii transformă imaginile în autoportrete, în ce cred eu că este esența unui selfie și anume să poți materializa viziunea ta ideală despre tine și nu neapărat cum ești în realitate, dar spre deosebire de practica contemporană de arhivare a propriei imagini cu ajutorul miilor de prelucrări instant, aproape jumătate din autoportretele Contesei se află astăzi în colecția Metropolitan Museum of Art, lucru care nu poate fi spus despre selfie-urile celebre ale anilor 2000.
Nathalie Légerne poartă printr-o experiență a contemplării identității prin intermediul istoricului Contesei. Scriitura ei pare fragmentară – fiecare paragraf ar putea fi o micro-narațiune de sine stătătoare, mici insule de povestire unde putem sta pentru a vedea cu răbdare peisajul ideilor exprimate. Las aici un fragment de acest tip:
„It was by coincidence, at the top of a small wooden staircase in the dilapidated bookshop of a provincial town, that I came across her. I was dumbfounded, but not by the image alone. A woman charging across the cover of a catalog,La Comtesse de Castiglione par elle même. I was chilled by the evil of her gaze, petrified by the violence of this figure bursting forth. I thought without really comprehending: “Myself by her against me” in a fit of mental mumbling that abated somewhat later when I overheard a woman on the 95 bus tell another woman a long, doleful story of jealousy.
Just as she was getting off, she said: “You understand, my problem isn’t him, it’s her, it’s the other woman.” On the winding path of femininity, the loose stone you stumble over is another woman (l’autre—that’s what we called the woman my father left my mother for—Lautre became her name, a name that allowed her no identity of her own, connecting only to her function;Lautre, illegitimate, not the mother; Lautre, whatever she might do, you hate her, you want her).” (Nathalie Léger – Exposition)
Suite for Barbara Loden (2012) este a doua carte din serie – care deschide o perspectivă intimă asupra tumultului unei creatoare de film a cărei viață personală ilustrează, din nou, cum spiritul creativ al unei femei poate fi sufocat de soț – și el artist – Barbara Loden a fost căsătorită cu celebrul regizor de film Elia Kazan. Singurul ei film – Wanda (1970), unde Barbara Loden este și regizoare, scenaristă și actrița din rolul principal – este o meditație profundă asupra imposibilității de a avea opțiuni sau voință proprie atunci când identitatea feminină este strict legată de ce dictează contextul social conservator. Un film care este greu de văzut și superb în același timp – îl recomand cu mare căldură, cu mențiunea că s-ar putea să trebuiască să-l vedeți pe bucăți sau cu pauze. Nu este obligatorie vizionarea filmului, dar ajută în cazul acestei lecturi pentru că Nathalie Léger povestește aspecte din viața Barbarei Loden în tandem cu momentele centrale regăsite în Wanda.
„So what’s the story about? my mother had enquired. She was pretending to be interested just to be nice, but she didn’t care. She really wanted to go back to ordinary stories of ordinary lives, gossip, things she knew and cared about—a dead cousin, an ailing female friend, a sickly child; and no sooner had she asked the question than my mind went blank, a fog set in, I felt a sudden unfamiliarity with the subject: everything that had been clear and obvious suddenly seemed completely inconsequential, lost in the awful echo chamber of background noise as she absentmindedly scraped her spoon around the bottom of her almost empty coffee cup, waiting for me to begin. It’s the story of a woman who is alone.” (Nathalie Léger – Suite for Barbara Loden)
Acest volum din triptic ne aduce mai aproape de traiectoria unei femei care avea mai multe identități creative care pur și simplu nu puteau fi acceptate în același timp – mai ales atunci când fizicul și intelectul se pot arăta ca două calități care există împreună. Cred că de-abia în ultimele două decenii s-a deschis cu adevărat posibilitatea de a fi acceptată și luată în serios ca un pachet 2 în 1 – actriță atrăgătoare și regizoare cu profunzime în același timp.
„Barbara Loden was born in 1932, six years after Marilyn Monroe, two years before my mother, the same year as Elizabeth Taylor, Delphine Seyrig, and Sylvia Plath. She was thirty-eight when she directed and starred in Wanda. She was Elia Kazan’s second wife. She acted in Wild River and Splendor in the Grass. She should have been in The Swimmer with Burt Lancaster, but Janice Rule got the part instead. She should have been in The Arrangement with Kirk Douglas, but Faye Dunaway got the part instead. She died at forty-eight of generalized cancer. Wanda was her first and her last film. What else? How to describe her, how to dare to describe a person one doesn’t know? You read accounts written by other people, you look at pictures, appropriating a stranger’s face, tugging it from oblivion for a moment.” (Nathalie Léger – Suite for Barbara Loden)
Deși toate cele 3 cărți au un ecou tragic prin parcursul biografic complicat al fiecărei femei din prim plan, The White dress(2018), a treia carte care completează tripticul (Nathalie Léger insistă să nu o numim trilogie, ci triptic, o serie de 3 „tablouri” care trebuie asimilate vizual și emoțional împreună – și confirm că are mare sens această recomandare sau impunere pentru că odată terminată lectura acestei ultime cărți am putut să privesc, la fel ca într-o expoziție, impactul celor 3 lucrări văzute împreună), are poate cea mai dură poveste de viață. Rochia albă aparține artistei Pippa Bacca, o creatoare de performance care în 2008 pleacă într-un tur al păcii prin zona Balcanilor îmbrăcată într-o rochie de mireasă care prin simbolistica ei să aducă un mesaj de bucurie și speranță. În această călătorie, Pippa este omorâtă cu brutalitate de un bărbat; cazul morții sale aduce o undă de groază atât în societatea italiană, cât și în comunitatea artistică. Autoarea scoate la suprafață universul interior al Pippei, de ce voia să facă acest proiect riscant -să plece singură într-o călătorie prin locuri puțin sigure la vremea respectivă, cum își vedea vocația de artistă și ce poate conține un obiect vestimentar atât de simbolic pentru orice cultură din lumea asta. La această investigație interioară, Nathalie Léger adaugă în oglindă relaționarea cu mama sa, cu istoricul ei de tristețe „obișnuită” a unei femei care a trăit în spațiul restrâns al restricțiilor de viață familie sau soție. Discuțiile cu propria mamă apar și în celelalte două cărți, dar în The White Dress ajung să așeze teme care dezvelesc copilăria autoarei, amprenta lăsată de efectul alegerilor făcute și ne-făcute de mama ei într-o manieră care sprijină interogările pe care artista Pippa Bacca voia să le facă.
„Evidence of what my mother lived through, no, I have no such thing, only memories – if we can call memories this kit of congealed sensations that can’t even be knitted into a story. To begin with inklings in the night, stifled cries, moans, a kind of density behind closed doors, a stream of inaudible words with inflections like supplications (years later, like an echo, the cries of a woman clinging to a man in the street shouting, if you love me, if you love me, if you love me, the ululating line of this hopeless injunction like a grotesque prayer, the occasional muffled outbursts of a man’s voice, then shouting, doors slamming, the house falling silent.” (Nathalie Léger – The White Dress)
Contesa de Castiglione, Barbara Loden și Pippa Bacca nu sunt niște „femei faimoase” în sensul includerii lor în albumele standard de 50 de femei importante din istorie sau alt titlu care parcă trebuie să justifice importanța de a cunoaște istoria femeilor prin excepționalul vieții sau realizărilor lor.
Sunt aceste 3 femei excepționale în sensul unei selecții „la sânge”? În mod definitiv nu și asta e cred și motivul pentru care Nathalie Léger le-a ales ca obiect de studiu. Sunt femei care au avut dorințe excepționale – de a-și urma instinctul creativ chiar dacă acea pulsiune părea o ciudățenie (portretele contesei păreau o absurditate în epocă și au catalogat-o drept extravagantă – vezi sinonim pentru nebună), ceva ce nu interesează pe nimeni din public (subiectul Barbarei Loden – de a prezenta viața unei femei provinciale care îți pierde jobul și copiii și care pare că nu are nici o noimă – a fost contestat de industria de film fiind socotit o pierdere de timp și peliculă) sau o aberație artistică (conceptul Pippei Bacca a fost desconsiderat atunci când și-a prezentat planul – o rochie albă nu poate schimba nimic).
Ele sunt „the originals” – mărturii ale unor vieți trăite și documentate pentru a ne arăta haosul și pasiunea (cum explică conceptul chiar autoarea în citatul de mai jos), pentru a ne ajuta să ne regăsim.
”When the Russian writer Svetlana Alexievich wrote a book about war, constructed out of the testimonies of hundreds of women, she insisted that she was not writing a history of war but a history of feelings. People told her that testimonies, memories cannot be used to write history or even literature. But no, she responded „it is precisely there, in the warm human voice, in the living reflection of the past, that the primordial joy is concealed and the insurmountable tragedy of life is laid bare. Its chaos and passion, its uniqueness and inscrutability. Not yet subjected to any treatment. The originals.”
Pentru mine, calitatea principală a acestei serii de cărți este tocmai modul în care m-am regăsit și cred că orice femeie se poate regăsi în felul în care viețile acestor 3 femei sunt povestite și interpretate de Nathalie Léger. Cu toate particularitățile specifice, autoarea trasează oglinzi de recunoaștere între ea și cele 3 personaje, între aceste conexiuni și cea care citește. Este o experiență de lectură aparte, una pe care nu am mai trăit-o atât de intens de foarte mult timp, care mi-a ocupat spațiul mental multe luni și din care am simțit că aparțin unei comunități, că sunt inclusă oricât de ne-excepțională este viața mea – ca atunci când cineva te vede cu adevărat.
*Cele trei cărți discutate aici sunt incluse deja în cursurile universitare pentru creative writing – fiți sigure că ne vom întâlni și noi la cursurile de scriitură personală cu fragmente din tripticul făcut de Natalie Léger.
