Misiunea Jupâneselor de a aduce fragmente din istoria femeilor într-o formă de consum online a fost punctul de pornire a acestei pagini; cu ramificațiile de recomandări de lecturi care reflectă preocupările noastre și instrumentele de studiu pe care le folosim împreună cu extensia de cursuri oferite care mizează oferirea unui suport teoretic care aduce la lumină autoare, creatoare și artiste prin a căror experiențe și lucrări putem să ne apropriem de propria identitate.
Realitatea este că deși acest scop este clar și e un reper de la care nu ne abatem, aducerea acestor informații și perspective în spațiul de social media a reprezentat pentru mine mereu o mare greutate. Poate și pentru că am o relație dificilă cu aceste platforme.
Iar tensiunea pe care o simt cel mai acut este cum funcționez în spațiul online ca persoană care vrea să folosească posibilitățile oferite de social media pentru a-și comunica mesajul și în același timp cum mă comport și activez atunci când sunt „spectator” sau consumator de scroll.
În acest material vă voi face câteva recomandări de documentare pe care le-am văzut și din care am rămas cu idei care m-au inspirat în diverse direcții – iar aceste recomandări vin dintr-o luptă a mea cu mine de a petrece mai puțin timp pe social media și ca atunci când am nevoie totuși, seara, după o zi plină, să iau un snack vizual, atunci când simt că nu mai pot să fac altceva decât să găsesc ceva de văzut, când nu am energie nici să scriu în jurnal (cum ar fi frumos & sănătos), nici să mai citesc din titlurile „serioase” care se tot adună – să pot consuma ceva în afară de ultimele serii de pe Netflix sau cum zice mama: frecatul mentei pe telefon.
Fuga de social media – că este social media fatigue, o oboseală cronică a ritmului de video-uri nesfârșite – nu este doar o evadare de tip self care pentru mine, este o nevoie acută de a mă privi cu onestitate și de a accepta ceva dificil – chiar dacă eu cred că sunt alfabetizată digital corespunzător, că pe mine nu mă afectează de fapt loop-ul continu de informații vizuale pentru că eu, eu, EU mi-am cultivat un algoritm „inteligent”, mai altfel, „mai bun”, și eu, eu, eu! nu văd „prostii” pe Instagram, ci conținut atent ales care se axează pe cultură, pe literatură, analiză socială cu miez… mda, încerc să ies din această bulă mentală pentru că îmi dau seama că este doar o umflare iresponsabilă a ego-ului care îmi amintește de personajul lui Keanu Reeves care este sedus de vorbele dulci ale lui Al Pacino în Pact cu Diavolul.
O fi pagina mea de Insta setată să-mi aducă reel-uri mai multe despre artă și cărți, dar tot mă face să mă simt captivă și blocată pe ecran de o strategie de conținut care oricât de smart este are toate elementele de viralitate – ușor senzaționalist, că altfel cum să se ridice în view-uri, cu aceiași voce care pare atotștiutoare și care rezolvă, face, drege și în câteva secunde mă învață de secole întregi de istorie…am ajuns la concluzia că nu este doar informația care intră în capul meu, ci undeva subliminal, toți parametrii de narațiune orală (cum vorbesc influencerii, chit că sunt mai intelectuali), metodele de captare a atenției – de la inflexiuni de voce la structura de discurs gen reclamă – și nu acuz aici persoanele, ci mediumul în sine unde trebuie să respecți coordonatele de reușită. Simt o mare oboseală și mi-am dat seama că deși pe moment mi se pare că învăț chestii, de fapt nu țin minte absolut nimic din video-urile care s-au învârtit în fața ochilor 2 ore.
Mă lupt să reduc acești timpi de stat online mai ales pe video content – nu îmi iese în fiecare zi, dar mi-am propus ceva care a început să dea rezultate – mi-am făcut o listă de documentare – am zis să găsesc un format care să aibă ceva similar cu social media și anume „viața reală”, oameni care vorbesc direct în cameră și deschid subiecte despre experiențe de viață – la care să mă uit când nevoia de intrat pe Insta sau altele devine un automatism.
Pentru că am testat acest mic trick deja de o lună și pot să spun că văd o îmbunătățire statistică: (pentru că mi-am notat cât timp și cum) de la stat online zilnic mai mult de 2 ore, am ajuns la făcut asta doar 3 zile pe săptămână. Poate nu o să vi se pară mare realizare, dar pentru mine e un mare pas și vreau să vă ofer aici lista care pe mine m-a ajutat. Este o selecție de documentare care împlinesc două criterii esențiale: cea de entertainment – sunt documentare care să îți țină atenția în interiorul poveștii prezentate, și cea de zonă de interes: să fie narațiuni cu și despre femei.
Lilith Fair: Building a Mystery, The Untold Story (2025)– a fost pentru mine o revelație completă. Stau bine la capitolul arte plastice, dar recunosc cu toată onestitatea că la zona de muzică am mari lacune și tot încerc să le acopăr. Lilith Fair documentează cei trei ani de festival dedicat femeilor din industria muzicală a anilor 1990 – pentru milenialistenele dintre noi e cum ai deschide un oracol din generală în care brusc îți aduci aminte un milion de lucruri, melodii, atitudini și situații de care credeai că ai uitat complet. Povestea acestui proiect considerat radical la vremea sa – adică cum să ai un line up numai de femei care fac muzică?? – a rezonat profund în mine în încercarea de a imagina un eveniment de proporții mari unde atmosfera este de siguranță, energia feminină e la cote maxime iar cauzele sociale care ne privesc sunt împletite în modul în care artistele se adresează publicului și vorbesc despre ce este important pentru ele în muzica lor. De la Sheryl Crowe, la Tracy Chapman – Jewel, Fiona Apple, Erykah Badu, Missy Elliott și multe multe alte nume mari, veți avea parte de o poveste super energizantă despre ce este posibil atunci când un grup de femei se hotărăsc să facă ceva împreună. Este clar documentarul meu preferat de anul acesta și la care mă tot întorc cu gândul când încep să visez la posibilități de proiecte noi și ce mai vreau să fac. M-am bucurat enorm să-mi aduc aminte de artiste pe care nu le-am mai ascultat de mult și să mă simt inspirată de motivația și speranța acestor femei că poți crea orice îți dorești dacă îți găsești comunitatea.
Tot în zona muzicii dar pe un traseu mai puțin umblat – m-am uitat cu mare curiozitate la Monk in Pieces (2025) – un tablou cinematografic despre o artistă neconvențională, profund interesantă și a cărei muzică chiar dacă te atrage sau nu, propune o poveste de reușită prin afirmarea propriei identități în ciuda mainstream-ului, în contra oricărei mode și oricăror critici – și asta a rămas pentru mine mesajul cel mai important al acestui documentar – să pariezi pe tine și pe individualitatea ta oricât de „ciudată” ar fi pentru ceilalți și că este posibil să nu respecți nici o regulă de marketing artistic și să îți păstrezi integritatea și în final să ajungi și la recunoaștere și respect – cred că este o lecție de avut în vedere în contextul lumii actuale unde suntem „mișcate” cu ușurință de ce considerăm că își dorește publicul. Muzica unică a lui Meredith Monk merită văzută și din această perspectivă a perseverenței și încrederii totale în propria misiune.
Am așteptat cu mare nerăbdare Prime Minister (2025)iar povestea de viață a Jacindei Ardern este în același timp incredibilă și extrem de relatable – o personalitate care a antrenat un progres asupra sferei politice internaționale din 2017 încoace prin filosofia ei care se poate rezuma la încurajarea de a-ți dicta orice acțiune prin bunătate – „be kind” – o atitudine care poate fi socotită naivă, dar care a demonstrat rezultate sociale și economice remarcabile pentru țara sa, Noua Zeelandă. Este un documentar care conturează ascensiunea politică în oglindă cu viața personală a unei femei care ajunge prim ministru la 37 de ani – fiind cea mai tânără femeie șef de stat – și care în punctul maxim al carierei sale naște și trebuie să fie și mamă pentru un copil nou născut. Mandatul ei este plin de evenimente atroce și dificile: de la masacrul de la Christ Church, la explozia unui vulcan la începutul pandemiei cu covid 19. În furtuna evenimentelor, vedem un politician care își acceptă limitările, dar care nu ezită să ia hotărâri dificile asumându-și complet consecințele. M-a emoționat mult, mai ales în această perioadă în care în fiecare zi se mai adaugă o altă absurditate politică iar știrile abundă de șefi de stat care par că nu au auzit în viața lor de conceptul de responsabilitate, onoare sau umanitate. E de văzut chiar dacă veți spune că nu vreți subiecte politice pentru că imaginile din viața ei personală și intersecțiile dintre profesional și viața de acasă sigur o să vă antreneze curiozitatea și regăsirea în ce cred eu că înseamnă feminitate – să fii toate aceste identități în același timp.
The Librarians (2025) – este greu de văzut fără a avea reacții puternice sau chiar să te descoperi plângând puțin (eu am plâns chiar mai mult). Documentarul urmărește mărturisiri ale bibliotecarelor care se luptă cu cenzurarea cărților din bibliotecile școlare din Statele Unite din ultimii 4 ani. Titluri pe care le considerăm clasice, lecturi formatoare precum 1984 de George Orwell, How to Kill a Mocking Birdde Harper Lee, Handmaid s Tale de Margaret Atwood sau chiar Jurnalul Annei Frank devin cărți care dacă păstrate pe raftul bibliotecii școlare îți pot aduce concedierea sau chiar mai grav, urmărirea penală. Sunt convinsă că v-ați mai întâlnit în ultimii ani cu aceste știri de necrezut cu ce se întâmplă în spațiile dedicate lecturii libere, dar ascultând experiențele trăite și relatarea atacurilor și argumentelor aduse împotriva dreptului de a alege ce vrei să citești, veți avea o panoramă mult mai exactă asupra acestei forme de cenzură care mie îmi aduce aminte de ce ne povesteau profesorii la facultate despre „fondul interzis” de carte din perioada comunistă. Deși nu se ocupă direct despre istoria femeilor, veți putea observa că în proporție de peste 90 la sută meseria de bibliotecar este o meserie ocupată de femei și considerată feminină – deci o problematizare care devine interesantă și în lentila de gen.
Barbara Walters – Tell me Everything (2025)– una dintre tematicile cele mai urgente de discutat mi se pare pericolul de a nu mai avea un jurnalism activ și extins. De la observația simplă că standurile de presă din oraș sunt golite de ani de zile de ziare care să aibă o echipă dedicată unor editoriale vaste – „ca pe vremuri” la faptul că televiziunea chiar dacă considerată perimată, ea continuă să joace un rol important în imaginarul colectiv românesc și de aici nevoia de a vedea un jurnalism de calitate care să poată antrena și zona interviului relevant. În acest sens, Barbara Walters reprezintă o instituție în sine în cultura americană – jurnalista care aducea cele mai importante interviuri cu oamenii momentului (de la leaderi politici la celebrități sau artiști). Materialele ei sunt în continuare considerate ca printre cele mai de succes și care au adus ratingurile cele mai mari din istorie în sfera televiziunii. Privită din acest moment, maniera de a-și chestiona invitații: intruziunea agresivă și căutarea acelui senzațional – poate fi considerată lipsită de etică și chiar malițioasă; eu clar am această opinie. În același timp documentarul ne propune să luăm personalitatea (și încăpățânarea) imensă a Barbarei Walters cu bune, cu rele și să înțelegem perioada în care ea a intrat în televiziune – începe să lucreze în anii 1950, dar de-abia în 1974 este acceptată ca prezentatoare, fiind prima femeie din televiziunea americană care reușește asta – era o lume în care existau doar bărbați și dacă astăzi ni se pare firesc să vedem o femeie pe ecranul televizorului în rol de jurnalist este și meritul ei.
My Mom Jayne (2025)– ce se ascunde în spatele imaginii unui sex-symbol ca Jayne Mansfield? Mariska Hargitay realizează un documentar emoționant despre mama ei Jayne Mansfield – actrița care ajunsese să fie cea mai fotografiată celebritate a anilor 1950 și a cărei popularitate și look rivaliza cu cel al lui Marilyn Monroe. Mariska Hargitay este și ea actriță, chiar cea mai longevivă actriță de seriale din istoria televiziunii americane (din 1999 joacă în rolul Oliviei Benson din Law & Order). Vă spun de la început că nu are ritmul unui film dedicat biografiei unei celebrități – nu este un istoric de viață cu structură cronologică și nici nu este construit vizual numai din imagini de arhivă. Structura documentarului urmărește mai degrabă povestirea relației mamă-fiică dintre cele două actrițe prin intermediul fotografiilor, filmelor, înregistrărilor și mărturiilor altor persoane pentru că Mariska nu a apucat să o cunoască cu adevărat pe mama sa, Jayne Mansfield moare într-un accident de mașină când fiica ei avea doar 3 ani. Din această perspectivă – a fiicei care caută să recupereze identitatea umană, chiar domestică a mamei sale și nu narațiunea expusă prin faimă – explorăm realitatea unei femei care își stabilise un rol de jucat ca persoană publică – blonda prostuță, dar care în viața ei de familie era o persoană extrem de inteligentă, o pianistă desăvârșită și o prezență plină de umor și șarm. Este un reminder bun pentru necesitatea constantă de a separa între ce este real și autentic și ce este construit pentru cameră sau pentru social media.
Nothing Compares (2022)– povestea unei artiste care și-a păstrat valorile și a luptat pentru adevărul pe care îl știa prea bine: abuzul Bisericii Catolice în Irlanda asupra mamelor necăsătorite și asupra copiilor lor. Subiect care acum este acceptat și discutat deschis – formele de abuz extrem atât fizic cât și psihic, exploatarea prin muncă, privarea de libertate, în unele cazuri tortura și chiar moartea – practici curente în centrele numite Magdalene Laundries ale ordinelor religioase care se ocupau să ia femeile care rămăseseră însărcinate fără să fie măritate și care erau lăsate acolo de familie pentru a-și ispăși pedeapsa și pentru a fi ascunse de imensa rușine. Acest context este important de înțeles pentru a putea urmări povestea vieții lui Sinéad O’Connor, o muziciană cu o voce care, cred eu, nu poate fi egalată. Documentarul merită văzut nu numai pentru a înțelege cum o artistă cu atât de mult talent și cu un succes imens încă de la debut nu a avut o carieră mai vizibilă și mai răsunătoare, ci și pentru lecțiile de istorie recentă despre climatul social și cultural din industria muzicală din perioada anilor 1990-2000.
Everything is Copy – Nora Ephron: Scripted and Unscripted (2016)– o prezență regizorală puternică care a definit prototipul de comedie romantică care domnit în perioada anilor 1980-1990, Nora Ephron a fost o personalitate care și-a lăsat amprenta în formarea multor oameni de film, literatură și artă. Filmele sale cele mai cunoscute: Heartburn (1986), When Harry Met Sally…(1989), Sleepless in Seattle (1993) și You’ve got Mail (1998) au conturat greutățile reale ale relațiilor moderne de dragoste și sunt poveștile care au deschis calea spre narațiunile oneste pe care le vedem astăzi. În documentar veți descoperi informații interesante despre crearea acestor filme și ce au însemnat pentru perioada respectivă – pe vremea când Meg Ryan era modelul ideal de eroină romantică. Titlul documentarului se referă la o replică pe care o auzea constant în copilărie de la mama sa, de profesie scenaristă: Everything is copy – în sensul în care orice experiență personală, fericită sau tristă, poate fi transformată într-o poveste pentru marele ecran (termenul de copy nu se referă aici la a copia, ci la a crea un material; copy este formula folosită în industria cinematografică pentru scenariu). Pentru pasionatele de film sau de istorii hollywoodiene, filmul este un must see iar pentru cele pasionate de scris aș zice la fel – veți descoperi în primul rând o povestitoare și o scriitoare care își folosește bucățile din viață pentru a construi povești în care orice femeie aproape se poate regăsi.
