Prin modul în care utilizăm și consumăm imaginile digitale prin intermediul social media sau a platformelor ca Pinterest, putem spune că deși nu conștientizăm, colajul este un mod de a vedea lumea în secolul XXI. Modul în care suprapunem elemente vizuale, fotografii și imagini în fiecare zi prin meme-urile trimise prietenilor, este în sine o manieră de a realiza colaj.
Tehnicile colajului au început să existe odată cu inventarea hârtiei în anul 200 î. Chr. China. Folosite inițial ca metodă de decorare sau ilustrare a unor lucrări scrise, ce înțelegem astăzi prin colaj – juxtapunerea unor imagini care creează sensuri noi – și-a stabilizat prezența la începutul anilor 1900 în interiorul mișcărilor artistice de avangardă care și-au îndreptat atenția spre folosirea unor obiecte cotidiene pentru a demitiza arta academică – cum este de exemplu folosirea unor fragmente din ziare sau chiar tapet în picturile cubiste ale lui Picasso sau Braque. Matisse va folosi și el această tehnică în lucrări care sunt făcute exclusiv prin decupajul hârtiei. Colajul devine un element central în gramatica vizuală a artei pop în lucrările lui Andy Warhol sau Roy Lichtenstein – acestea fiind exemplele cele mai celebre.
Cu toate aceastea, o artistă pe numele de Hannah Höch va fi cea care va explora în profunzime tehnica colajului de-a lungul întregii sale cariere „decupând” arta sa în zona criticii sociale și lansând întrebări pertinente despre rolul femeii în lume și despre inegalitățile care existau în societatea germană.
Născută în 1889 la Gotha, Hannah Höch se mută în 1912 la Berlin pentru a studia caligrafia, artele decorative și grafica. În timpul Primului Război Mondial lucrează la Crucea Roșie. Înapoi în capitala Germaniei intră în cercurile avangardiste ale momentului și devine membră a mișcării dadaiste. Din 1916 până în 1926 este angajată la editura „Ullstein Verlag”. În această postură face design de haine, proiectează modele de dantele și materiale textile pentru publicațiile Die Dame și Die Praktische Berlinerin (Femeia practică berlineză). Această experiență practică va fi un element inclus în lucrările sale artistice unde incorporează fragmente de cusături sau de broderie.
Alături de Raoul Hausmann, membru al mișcării dadaiste, pune bazele fotomontajului – un proces prin care imagini fotografice sunt tăiate, lipite și rearanjate pentru a forma o nouă imagine compozită.
În 1917 intră în mișcarea dadaistă din Berlin, un grup artistic dominat de figuri masculine, în care, pentru început, ea este singura femeie. Prezența ei în interiorul grupului a generat tensiuni și de multe ori marginalizarea artistei. Deși este inclusă în celebra expoziție din 1920 (First International Dada Fair) care a avut loc în Berlin, activitatea sa artistică era minimizată de către colegii dadaiști care spuneau că importanța ei în grup este bazată pe abilitatea ei de a face sandvișuri și de a aduce cafeaua.
„Niciunul dintre acești bărbați nu era mulțumit doar cu o femeie obișnuită. Dar nici nu voiau să abandoneze morala convențională masculină față de femeie. Iluminați de Freud, protestând împotriva vechii generații… toți și-au dorit această „Femeie Nouă” și dorința ei revoluționară către libertate. Dar – au respins mai mult sau mai puțin cu brutalitate ideea că și ei trebuiau să adopte niște atitudini noi.”
Hannah Höch
Forța imaginilor create de Hannah Hoch vine din recontextualizarea unor elemente vizuale ale culturii în care a trăit și prin acest tip de reconstrucție, generând o nouă formă de simbolism și interpretare. Decupând imagini din reviste populare, ziare sau publicații cu ilustrații, face apel la un univers vizual recognoscibil pe care îl utilizează dinamic.
Introduce ideea unei perspective multiple, făcând apel la gândirea critică a publicului și implicându-și privitorul într-o polemizare asupra valorilor umane de morală, egalitate și dreptate.
Despre tehnica colajului, artista spunea că este un mediu artistic în care nu există limite, sursa primă putând fi găsită oriunde, chiar și în coșul de gunoi.
Una dintre temele principale pe care Hannah Höch a încercat să le demitizeze este rolul ”Noii Femei” a anilor 1920 – un personaj energic, androgin și care are strict o viață profesională, depășind rolurile tradiționale feminine domestice pentru a fi pe poziții egale cu bărbatul.
Artista surprinde faptul că în interiorul acestui „ideal” există o simplificare a ce înseamnă viața unei femei și că deși la prima vedere ideea egalității poate părea progresistă, în realitate, în acea epocă se crea o dihotomie între ce poate fi o femeie: nevastă și mamă sau o femeie de carieră. Hannah Höch a reușit astfel să lanseze o discuție nuanțată asupra egalității dintre sexe, fiind foarte atentă în a sublinia problematicile complexe care vin odată cu regândirea rolului femeii într-o societate în care nu există locuri disponibile, încă, pentru o viață pe mai multe planuri, fiind nevoie de dreptul la vot, independență financiară, accesul la poziții decizionale, etc.
Această „Nouă Femeie” era văzută ca o prezență profund androgină, care nu poate avea preocupări „feminine”. Chiar dacă se încerca o valorificare acestei noi tipologii, în același timp „masculinizarea” femeilor era un lucru persiflat și criticat. Mesajele normelor sociale contradictorii și presiunea de a fi situată la un pol sau la altul erau niște aspecte pe care Hannah Höch le-a inclus în colajele sale din anii 1920 – o perioadă în care artista se dedică aproape în mod exclusiv polemizării asupra modului în care este construită identitatea unei femei, ce înseamnă „feminitate” și cum funcționează relațiile de putere dintre sexe.
Indische
Tänzerin: Aus einem ethnographischen Museum, 1930
(Dansatoare indiană: dintr-un muzeu etnografic, 1930)
În această lucrare, sunt confruntate patru ipostaze ale feminității – figura starului de cinema, rolul sfintei, universul domestic și reprezentarea ”exotică” a unei culturi „feminine” din afara spațiului european. Astfel, putem identifica: figura feminină ca fiind actrița Maria Falconetti, o actriță în vogă în perioada interbelică (care în imagine joacă rolul Ioanei d’Arc în regia lui Carl Theodor Dreyer, 1928), un fragment dintr-o mască africană și tacâmuri (linguri și cuțite).
Punând împreună simbolul unei personalități istorice androgine din secolul XV care este jucată de un star de cinema plin de glamour alături de un element dintr-o cultură exotică și simbolul domesticității, artista realizează un comentariu asupra complexităților unui ideal feminin dorit în epocă, dar ale cărui paradoxuri aduc perspectiva imposibilității.
În fotomontajul Da Dandy (1919), femeile se transformă în bărbați. Artista pune întrebarea posibilității existenței ”Femeii Noi” într-o configurație socială care cere schimbarea femeilor, dar care ea în sine nu se schimbă pentru a acomoda această nouă realitate din punct de vedere social sau economic.
Hannah Höch atacă stereotipurile feminine portretizate în media care deveneau consistente în anii 1920 prin popularizarea fotografiilor cu femei ca reclame în raport cu realitatea existenței feminine, găsind că aceste două perspective sunt profund contradictorii și nasc sentimentul de inadecvare și desconsiderare a femeilor în general – o temă care pare extrem de palpabiă și relevantă și în ziua de astăzi, 100 de ani mai târziu.
În timpul nazismului, arta ei va fi clasificată ca „degenerată” iar lucrările ei vor fi cenzurate. Va continua să lucreze în tehnica colajului până la sfârșitul vieții
În 1976, contribuția ei în istoria artei este validată prin două expoziții retrospective la Berlin și Paris.
Artista și-a lăsat o puternică amprentă puternică în lumea artei prin spiritul ei rebel și printr-o gândire critică care a permis comentariul social și cultural într-o formulă accesibilă tuturor. Mai mult, a deschis calea spre o modalitate artistică care utilizează elemente ușor de găsit și procurat, insistând astfel asupra importanței sporite a conceptului în arta modernă – un mod de a gândi arta care se poate identifica și astăzi.
Hannah Höch insista asupra tehnicii colajului ca mediu care poate fi încercat și de persoane care nu sunt neapărat artiste. Avantajele acestei modalități de gândire vizuală fiind următoarele:
- Colajul este un mediu la îndemână, ai nevoie doar de foarfecă, lipici și ziare, reviste sau orice fel de hârtie.
- Pentru că implică juxtapunerea mai multor imagini, colajul poate fi și o metodă de a povesti (storytelling).
- Fiind bazat pe intuiție și pe asocierea liberă – poate scoate la iveală crezuri produnde pe care nu le conștientizăm în mod normal.
- Generează idei noi.
- Nu este o tehnică pentru care este nevoie să ai o bază artistică formală – să știi să desenezi sau să pictezi. E un spațiu pentru toată lumea.
