Cella Delavrancea – Portret

Cella Delavrancea e una dintre multele femei extraordinare ale culturii româneşti a cărei poveste de viaţa merită spusă. Pentru cei care caută un dram de informaţie despre Cella, internetul oferă aceleaşi poveşti regurgitate într-o formă sau alta, aceleaşi citate, fără să ofere detalii despre surprizatoarea viaţă pe care această femeie a trăit-o. Nu a fost doar o pianistă care a cântat cu Enescu şi amanta lui Nae Ionescu, a fost o femeie extraordinară, care a trăit într-o perioadă istorică importantă şi care a cunoscut şi interacţionat cu personalităţi literare şi istorice de care s-a citit doar prin cărţi şi de care doar s-a aflat pe la şcoală. Pătrudem în intimitatea unei lumi despre care avem doar o vagă idee.

Pentru context, Cella Delavrancea s-a născut în 1887, când pe tronul României se afla rege Carol I, iar la conducerea ţării se afla un cabinet liberal condus de Ion C. Brătianu. Să ne aducem aminte că în acea perioadă existau la putere fie partidul liberal, fie cel conservator, care la acel moment era condus de Lascăr Catargiu. Doar un an mai târziu începeau revoltele ţăranilor în ţară, nemulţumiţi de statutul lor în care nu posedau pământul pe care îl lucrau şi erau exploataţi de clasa boierilor.

O familie de artişti

Cella Delavrancea s-a născut într-o familie de artişti – Barbu Ştefănescu Delavrancea, tatăl ei, ne-a oferit piese de teatru precum Apus de Soare, dar şi nuvele şi povestiri precum Sultănica, Domnul Vucea sau Hagi Tudose. Însă a fost şi un mare orator, lucru care l-a ajutat în cariera sa de avocat şi de om politic. De altfel, a pledat chiar pentru I.L. Caragiale, bunul său prieten, care l-a acuzat pe publicistul Const. Al. Ionescu de calomnie prin presă. Procesele unde Barbu Delavrancea pleda ajungeau să fie un adevărat spectacol, iar lumea se bulucea în sală să asiste la pledoariile scriitorului. Mama Cellei Delavrancea a fost, la rândul ei, o talentată pianistă, aşa că într-o asemenea familie nu se puteau naşte decât copii talentaţi – Cella, cea mai mare, Margareta Delavracea (Bebs), profesoara şi licenţiată în filosofie, Niculina Delavrancea- Dona (Pica), pictoriţa şi Henrietta Delavrancea-Gibory, una dintre primele arhitecte din România.

Prin prisma acestei familii, tânăra Cella a trăit o viaţă înconjurată de nume importante ale culturii româneşti – apropiată de familia lui I.L. Caragiale, a scriitorului Alexandru Vlahuţă, alături de care îşi petreceau vacanţele, i-a cunoscut pe Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Victor Eftimiu, Octavian Goga şi mulţi alţii.

„Am fost crescute într-o atmosferă în care se vorbea numai literatură, artă şi muzică. Eram lăsate să ascultăm şi să învăţăm din aceste discuţii. Climatul acesta devenise un fel de climat natural, nu-mi pot pur şi simplu imagina cum ar fi putut să fie altfel.”

Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viaţă

Şi-a început studiile de pian la Bucureşti, însă şi le-a continuat la Paris, unde a fost admisă şi premiată spre bucuria şi încântarea tatălui său. În 1907 primeşte premiul I de pian la Conservatorul de la Paris, iar Barbu Delavrancea îi trimite prima veste lui Caragiale la Berlin: “Eram la Craiova. La dejun o telegramă. N-am crezut. Era clar „premier prix”. Şi nu credeam. Noroc să-i dea D-zeu. […] Am citit şi citesc: Cellica Delavrancea, premier prix, în ziarele franceze şi mi se pare că nu văz bine.”

George Enescu şi Cella Delavrancea – mai departe de scenă

Pianista a avut concerte în întreaga Europă şi în România, iar de multe ori a împărţit scena cu George Enescu, pentru care avea o admiraţie profundă. „Toată viaţa lui Enescu este ţesută în Muzică, neîntreruptă, slujita cu evlavie. A fost neîntrecut în toate. La vioară, ca dirijor de orchestră. George Enescu a fost o capodoperă a Naturii. De altfel, şi întâlnirea dintre ei doi este evocata în memoriile ei ca un moment electric:

“Înlemnisem. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Enescu. Svelt, brun, degaja o putere de sugestie învălitore. Să cânţi, însă, cea mai pasionată sonată, fără să o fi lucrat împreună, era de-a dreptul imposibil. Pianul dictează timpii şi greutatea expansiunii melodice. M-am avântat în sonată ca în valurile mării. Am cântat-o aşa cum voiam eu. S-a revărsat în sala o atât de patimaşă poveste, încât, la sfârşit, tăcerea tremura în fiecare dintre ascultători, ca de o revelaţie, iar Enescu şi cu mine, în picioare, eram amuţiţi. Când s-a potolit emoţia, Enescu s-a aplecat asupra mea şi mi-a mărturisit că niciodată, cu nici un pianist, nu avusese ca acum senzaţia de contopire artistică deplină. „Acelaşi har ne-a luminat”, mi-a şoptit, şi mi-a sărutat mâna.”

Cella D- op. citate

Pe lângă partenerul său de scenă, Cella Delavrancea i-a fost lui George Enescu şi naşă la cununia cu Maruka Cantacuzino şi nu o dată a taxat-o pe „la princesse aimee” pentru felul în care îl trata pe marele compozitor. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu povestea aceasta intensă de dragoste, Enescu a iubit-o cu dedicaţie pe Maruka Cantacuzino şi i-a acceptat multe infidelităţi. Prinţesa era cunoscută pentru seratele sale muzicale, petrecute într-o semi-beznă, în care se schimbau tot felul de biletele de amor, iar destinatarul era de multe ori ratat. Aşa că Enescu afla de propunerile mai mult sau mai puţin decente pe care Maruka le primea sau le făcea. Rămânea adoratorul ei fidel, inclusiv în perioada în care a fost dat la o parte pentru filosoful Nae Ionescu, insinuat în viaţa prinţesei pentru a-şi creşte capitalul politic şi social. După câţiva ani, în care şi-a atins scopul, prinţesa a fost eliminată din viaţa lui Ionescu, iar Enescu a fost cel care i-a salvat viaţa şi minţile. S-au căsătorit, într-un final, însă fiica lui Maruka nu a fost deloc de acord cu această căsătorie, motiv pentru care a intrat val-vârtej în mijlocul ceremoniei, l-a scanat din cap până în picioare pe compozitor şi a plecat la fel de arogantă precum a venit. Uşor de înţeles ca Enescu nu a iertat niciodată acest comportament, însă a rămas fidel iubirii sale pentru Maruka.

Cella, mereu seducătoare

De altfel, nici Cella nu a dus lipsă de admiratori, iar poveştile sunt din cele mai interesante, mai ales că în acele vremuri lumile intelectualilor, artiştilor şi politicienilor se întrepătrundeau. Printre cei care se pare că au făcut o pasiune pentru ea se numără şi poetul Octavian Goga. Deşi acesta venea des în casa Delavrancea, Cella nu pare să fie deloc impresionată plăcut de „marele poet al Transilvaniei”, însă îi accepta micile capricii şi atitudinea superioară: „observai atunci că umbla în vârful picioarelor – semn de orgoliu- pentru că era scund”. Totuşi, pianista îl va încânta cu talentul ei, ceea ce va produce o reacţie profundă în Goga: „Ce am simţit astăzi se cere tălmăcit între patru ochi. Am dat din cap. Şi nu l-am mai văzut vreo două săptămâni. Când s-a întors iar la noi acasă, mi-a spus că fuses la Răşinari….Ca să te uit, dar în fiecare zi mi-ai cântat balada, însă verbul primei fraze era la timpul întâi.”

Cella însă nu se înşelase deloc în privinţa caracterului duplicitar şi oportunist al poetului, dovada fiind şi reacţia lui când aceasta îi spune că un soldat i-a murit în braţe la spitalul unde făcea voluntariat în timpul războiului: “Când ştii că vin la dumneata, nu trebuie să te gândeşti la altcineva. De atunci, am început să-mi notez în gând lipsurile de nobleţe sufletească atât de bine disimulate de marele lui talent poetic”. Aceste lipsuri se vor manifesta şi mai târziu, când ajuns ministru în Guvernul Averescu a primit-o în biroul lui ca pe o simplă petentă şi nu o veche cunoştinţă, iar promisiunea lui de a o ajuta pe Bebs să îşi recapete postul de profesoară, post câştigat prin concurs, a fost doar o vorbă în vânt. Aceeaşi atitudine de “om politic, cu ambiţii personale, ahtiat după măriri” l-a tot urmărit în relaţia cu Cella, care nu i-a iertat nici un derapaj.

În schimb, un alt om politic a apreciat pe deplin talentul şi finul intelect al Cellei – Niculae Titulescu. Aflat la Paris, cei doi şi-au petrecut mult timp împreună: “ne-am plimbat amândoi în toate pădurile din jurul Parisului. Îmi telefona din două în două zile anunţând că vine să mă ia la plimbare după-amiaza. Adeseori rămâneam acasă. Titulescu se plimba prin odaie, îmi recita părţi dintr-un discurs pregătit pentru şedinţa de la Geneva…îmi spunea că eu îl inspir pentru că ştiu s-ascult şi subliniez ceea ce i se pare şi lui valabil”. De altfel, Titulescu se simţea atât de bine în compania ei încât îşi amâna întâlnirile “secretarii mei mă caută în tot oraşul, le-am încurcat toate întâlnirile”, şi mai amâna un pic rezolvările importante pentru a petrece timp cu ea. I-a şi mărturisit felul în care simte:

Nu ţi-am spus niciodată ce însemni pentru mine. N-ai ghicit. Eşti cel mai puternic catalizator pe care mi-l doream, eşti, dumneata eşti…se apropie de o icoană mai veche, atârnată lângă pian, se închina şi o sărută „asta eşti”.

Cella D. – op. citate

Nici pictorul Pallady nu a rămas neimpresionat de Cella, din al cărei cerc de prieteni făcea parte şi venea să o asculte des cântând la pian sau ţinând ore. “La ultima lui plecare la Paris, a sosit la mine îngândurat. L-am petrecut până în vestibul. Eram cu mâna pe clanţă şi m-a sărutat apăsat pe gură. Nu mă sărutase niciodată, nici pe obraji. … De Anul Nou i-am trimis o fâşie de hârtie, unde imprimasem de mai multe ori desenul precis şi roşu al buzelor mele. Păreau că nişte fluturaşi. În luna mai, s-a întors în ţară şi, ca de obicei, prezenta o nouă recoltă de pânze în sala Dalles. Printre multe noi lucrări unde-şi afirmase subtilul act de creaţie, un tablou m-a făcut să roşesc. O floare, un plic deschis şi o hârtie albă cu nişte pete roşii, semănând cu nişte fluturaşi. Era hârtia punctată cu urmele buzelor mele”.

Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori pe parcursul vieţii sale: cu Viorel Virgil Ţâlea, de care va divorţa apoi pentru a se căsători cu bancherul Aristide Blank, iar, în final cu Filip Lahovary. Finanţistul era implicat în politica românească şi chiar a deschis şi o editură al cărei preşedinte a fost Nae Ionescu. Relaţia dintre cei doi va avea ramificaţii foarte interesante, pentru că filozoful va ajunge iubitul Cellei Delavrancea. Oricum, profitând de statutul său de şef de editură, cu banii puşi la dispoziţie pentru investiţii Nae Ionescu îşi va îndeplini visul de a-şi lua casa. „S-a spus că noul statut al familiei s-a datorat deturnării de către Nae Ionescu a unor fonduri ale Centralei Cărţii în interes personal, sau că el ar fi furat pur şi simplu de la Aristide Blank o jumătate de milion de lei. Sub ameninţarea unei reclamaţii la Parchet, Blank l-ar fi obligat să semneze un document prin care recunoştea furtul. În redacţiile ziarelor circula facsimilul declaraţiei prin care Nae Ionescu admitea că şi-a însuşit aproape un milion de lei, pe care se obligă să îi restituie în rate”. (Tatiana Niculescu, Seducătorul Domn Nae)

Însă relaţia dintre Cella şi Nae pare a fi început cât ea era căsătorită cu Lahovary. Interesant acest triunghi amoros, în care pianista, prietenă şi intimă a salonului Marukăi Cantacuzino ajunge să fie amantă a celui pentru care prinţesa a făcut o criză de isterie şi şi-a aruncat cu vitriol în faţă. După acest incident, Enescu s-a întors urgent de la Paris şi a îngrijit-o, pentru că mai apoi cei doi să se căsătorească. Cella va avea o soartă similară, de infirmieră, pentru că îi va fi alături lui Nae Ionescu şi după cele două infarcturi. Cât a fost închis în lagăr îi trimitea pachete şi scrisori, încerca să îi înduplece pe mai marii vremii să îl elibereze, făcând chiar scene de leşin în faţa lui Armând Călinescu. De altfel, Cella nu era singură, intervenind pe teritoriul Luciei Popovici-Lupa, iubita oficială a filozofului şi cu care acesta trăia în vila de la Băneasa. Soţia lui Ionescu privea totul de la distanţă, însă avea să îşi ia răzbunarea odată cu moartea acestuia în 1940. Rivalitatea dintre Cella şi Lucia făcea deliciul bârfelor vremii, omul politic şi sfătuitorul lui Carol al II-lea, Constantin Argentoianu, însemnându-şi în jurnal răutăţile zilnice ale celor două amorate: Cella l-a furat pe Nae de la d-ra Lucuţa şi toată vară a fost lupa grea între cele două zâne răscoapte, în jurul bujorului deţinut succesiv la Miercurea Ciucului şi la Braşov… Şi pe când iubitul se îndeletnicea cu studii filozofice, la umbră şi sub auspiciis Regis, pe când Cella leşina, d-ra Lucuţa fură pianul din vila lui Nae de la Băneasa, ca să nu-l poată folosi noua ibovnică când se vor înapoia cu toţii acasă!”

În schimb, Elena- Margareta se va răzbuna pentru toţi anii de suferinţă şi umilire la moartea filosofului. Cella nu va fi primită la înmormântarea acestuia, care a strâns mii de oameni, iar sora lui Nae va şterge orice urmă a prezenţei pianistei în casa lui: “Bustul Cellei Delavrancea sculptat în bronz de Miliţa Pătraşcu fusese spart şi aruncat afară-n cioburi de ciudă iconoclastă a surorii lui care, în felul ei de a şi-l închipui mare, încerca, Erinie răzbunătoare, să pună ordine în lucruri”. Cerc complet, ţinând cont că cu ceva vreme în urmă, la un recital al lui Walter Gieseking “Nae Ionescu se afla în fotoliile de la parter împreună cu Cella Delavrancea, în timp ce soţia sa, Elena Margareta, urmăreşte concertul dintr-o lojă de la etaj”.
De altfel, şi Monica Lovinescu vorbeşte în jurnalul său despre această iubire, pe care Cella i-o va purta lui Ionescu şi după moarte. “S-ar putea ca doar referindu-se la Nae Ionescu, Cella să se fi uitat pe sine. Obsesia era suficient de puternică pentru ca, la atâţia ani de la mortea lui, să gonească după amintiri pe care nu le avuseseră împreună… Sunt singurele momente în care o simţeam vulnerabila: pronunţând numele lui Nae Ionescu”. (Monica Lovinescu, La Apa Vavilonului)

S-a speculat că ar fi fost ceva mai mult şi între Cella şi Ion Luca Caragiale, dramaturgul român admirând-o pe pianistă încă de când era o tânără muziciană la început de drum. Relaţia dintre cei doi a fost apropiată, copiii ambelor familii crescând împreună, iar Caragiale găzduind-o pe Cella la Berlin pe când aceasta avea o serie de concerte.
“Într-o dimineaţă, Caragiale n-a apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Dintr-o dată un ţipăt a sfâşiat firul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, fata albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. …De atunci, nici n-am mai studiat sonata de Schumann, nici n-am mai suportat s-o aud”.

Însă Cella nu a fost doar o pianistă talentată, ci şi scriitoare. Chiar dacă într-un interviu cu Profira Sadoveanu neagă “Să scriu? Nu, n-am încercat niciodată. O singură dată pe vremuri începusem să îmi ţin un carnet cu impresii şi notaţii zilnice”, ea a debutat în Bilete de papagal cu cronici muzicale. Cunoscând atât de intim aspectele muzicale, cronicile sale de spectacol sunt o plăcere a lecturii şi reuşeşte să exprime sensibilităţile artistice şi să descrie cu tact şi pricepere atât interpretul cât şi spectacolul pe care acesta l-a oferit. Pe lângă cronicile sale muzicale, Cella a ţinut şi un mic jurnal de călătorii în care ne plimbă prin copilăria sa de la Ţibana până la excursiile mai lungi prin Italia sau Germania.

În plus, Cella Delavrancea semnează şi cărţi precum O vară ciudată sau Vraja. De altfel, această culegere de nuvele este foarte bine primită de criticii vremii care apreciază că talentul său este moştenit de la tată. Vladimir Streinu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, toţi oferă volumului Vraja un loc în evoluţia literaturii româneşti, cu nuvele care tind spre echilibru, într-un stil deloc grăbit, aşezat, tinzând spre perfecţiune.

Pe lângă un fin cronicar muzical, Cella Delavrancea include în scrierile sale şi portrete ale oamenilor pe care i-a întâlnit de-a lungul vieţii şi care reuşesc, în doar câteva tuşe, să surprindă un pic din aceşti artişti. Reiner Maria Rilke a fost, la fel, profund impresionat, de talentul său muzical, pe Paul Valery îl evocă în amintirile sale de la Paris, la fel şi pe Louis Hautecoeur sau pe Arghezi, căruia îi face o mare bucurie în a-i oferi pentru o vacanţă prelungită casa ei de la mare. Se întâlneşte cu Brâncuşi la atelierul său de la Paris, iar acesta îi va găti ciuperci, drept răsplată că a înţeles mesajul pe care acesta îl trasmitea printr-una din sculpturile sale – mesaj uşor de înţeles de către Cella prin referinţele muzicale care mereu se plimbau prin mintea sa. „Am privit, şi în urechi mi-a răsunat un glas răguşit: “Cucurigu gagu, cântă cocoşul, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surâs maliţios: <Bravo!> Nimeni n-a simţit până acum că alama asta cântă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc. Am să-ţi pregătesc un prânz grozav”. E cunoscut faptul că îşi alegea cu mare grijă prietenii, însă odată intrat în cercul intim, Brâncuşi era foarte ospitalier atunci când agrea pe cineva, pregătind chefuri cu bucate tradiţionale româneşti.

Cella a fost profesoară la Conservator, însă venirea comuniştilor a văzut-o smulsă de la catedră şi mutată la Liceul de Muzică. A scăpat de o situaţie mai rea datorită lui Emil Bodnăraş, care se pare că avea o slăbiciune pentru ea şi asta a ajutat-o măcar să nu îi fie naţionalizată casa. Fiica cea mare a lui Barbu Delavrancea se va stinge din viaţă în 1991, după ce asistase şi participase în 1987 la aniversarea propriului său centenar. “Era născută să fie învingătoare, soarta n-a avut insolenţa să i se pună în cale. De făcut, şi le făcea doar cu mâna ei. Îşi falsificase cu câţiva ani (gurile rele spuneau 5, cele rele 3) data naşterii. Când se apropia de centenar, i-ar fi pus la loc dacă ar mai fi putut. Numai din pricina ei înseşi, adevăratul centenar n-a putut fi sărbătorit. A trebuit să mai aştepte ca timpul falsului să se scurgă. Aşa ca Cella Delavrancea şi-a dat recitalul bucureştean nu la centenar ci la 100 şi ceva de ani.”

Se va pune din nou în fata pianului, alături de elevul şi prietenul ei mult mai tânăr, Dan Grigore, alături de care va cânta, făcându-i pe cei din sală să nu simtă vreo secundă ca cea din fata instrumentului cu coadă a trecut deja de un secol de viaţă. “Faptul că acest centenar al Cellei Delavrancea a fost sărbătorit printr-un concert omagial, în care ea însăşi s-a mai măsurat o dată cu Bach, şi a coincis cu apariţia unei cărţi de memorialistică, trebuie considerat nu doar o victorie biologică asupra timpului, dar şi una de ordin spiritual, cum rar îi este dat omului să dobândească”. (Monica Lovinescu, Unde Scurte)