Jurnal intim de Arabella Yarca ne introduce în lumea bună a României înainte de începerea Primului Război Mondial şi în timpul acestuia, când tânăra femeie a lucrat ca infirmieră în spitalele de campanie. Ce e mai interesant la această carte e că nu a fost gândită vreodată pentru publicare, ci doar pentru uzul personal al autoarei, care şi-a manifestat în scris momente de slăbiciune, de dragoste, de disperare sau chiar de dispreţ. În paginile cărţii aflăm o poveste de viaţă care ne demonstrează, încă o dată, că nici în vremurile de atunci lucrurile nu erau roz – nici în cămin şi nici în afara lui.
Arabella Yarca făcea parte dintr-o familie bogată, înstărită, cu educaţie aleasă. Se pare că mama sa era austriacă, iar Scarlat (Charles) Yarka ar fi adoptat copila născută în afara căsătoriei, fata fiind conştientă că Maria Yarka (născută Prejbeanu, o altă familie boierească veche) nu era mama sa naturală. Mediul în care a crescut i-a permis să aibă bone nemţoaice şi englezoaice şi să călătorească mult, inclusiv în India. Chiar şi aşa, educaţia ei pare limitată la lucrurile pe care tinerele femei trebuiau să le cunoască la acel moment – un pic de poezie, un pic de proză şi mai puţin despre viaţa reală. De altfel, asta se vede şi în felul pe alocuri naiv în care îşi descrie viaţa, casa şi averea.
Căsătoria cu Carol Davila
Fiinţa voluntară, lucru care se va vedea mai ales mai târziu, când va ajunge pe front, Arabella Yarca se căsătoreşte cu Carol (Citta) Davila. Îşi divinizează soţul, de care pare că s-a îndrăgostit la prima “revedere”: Tocmai luam loc în sala când am fost impresionată de silueta elegantă şi de figura extraordinar de frumoasă a unui tânăr care se afla pe estradă…Nu mi-a venit să cred când l-am recunoscut pe prietenul meu Carol, care îmi părea un zeu grec, înveşmântat în negru.”
Din jurnalul Arabellei aflăm că părinţii ei nu au fost de acord cu căsătoria, dar îşi vor manifesta mai târziu nemulţumirea. Aveau şi motive – rapid s-a dovedit că Citta nu e deloc “drăguţ”: îşi părăseşte nevasta tânără pentru mersul la Automobil Club, joacă şi pierde sume mari la pariuri şi cărţi, se ceartă şi chiar o agresează. “Se regăsesc grijile, certurile şi chiar încăierările noastre, ca să fiu sinceră[…]Este într-adevăr de neconceput ca la mânie ajungem atât de departe! De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne batem ca ţiganii, Carol lovindu-mă cu pumnii, eu zgâriindu-l, smulgându-i părul şi cravata!”De altfel, femeia ajunge să fie un tampon între părinţii săi şi soţ, fiecare acuzând-o de altceva – ei, supăraţi că trebuie să îi tot plătească datoriile la cărţi, ea, nemulţumită că soţul nu mai e „drăguţ”. Stilul de viaţă bogat, cu servitori, vilă în Bucureşti, moşie la Preajba, plecări în Italia după cumpărat pietre preţioase, automobilul scump, toate vin din banii de zestre ai Araballei.
Într-o ocazie, Carol invocă afaceri la Bucureşti sau examene de drept la Iaşi şi îi lasă tinerei sale soţii aranjarea moşiei Preajba. Arabella Yarca este o femeie educată, dar nu are nici o treabă nici cu agricultura, nici cu vânzările de produse agricole, dar spiritul ei descurcăreţ o scoate din toate încurcăturile.
„Au trecut deja două săptămâni de când fac pe moşieriţa (gentle woman farmer, cum ar spune englezii), un rol care nu prea mi se potriveşte şi pe care îl joc foarte prost. Din păcate, de curând mi s-a întâmplat să descopăr un furtişag al ţăranilor veniţi la lucru. De atunci mi se arată un respect nemărginit, am devenit „ochiul stăpânului”. Însă nu contează că nu pricep nimic, ochii mei se fac tot timpul că nu le scăpa nimic.”
Ba mai mult, în concediu o izolează pe malul Techirghiolului în timp ce el se duce la Constanţa la cazinou, întorcându-se dimineaţa, când o iau de la capăt cu scenele. O lasa fără maşină şi o concediază la hotel: Cât despre băile în această mocirlă neagră și împuțită, într-o cadă slinoasă, am să le înlocuiesc cu plăcute băi în marea îmbibată de nemărginire și lumină. Am să mă mulțumesc să mă așez nu pe plajă de la Techirghiol, unde fojgăie o mulțime zgomotoasă și respingătoare, ci la piciorul falezei, în plin câmp, ceva mai încolo de această îngrozitoare mică stațiune balneară.
Anii războiului
Viaţa ei idilică se va schimba odată cu venirea războiului, iar Carol se înrolează rapid în armata Regelui. Din jurnalul tinerei femei vedem că nu se teme atât de tare nici de bombe, nici de raiduri aeriene, nici de zeppenline, pare de-a dreptul imună la toată agitaţia din jur. Fie că e inconştientă, fie că e arogantă sau pur şi simplu de un curaj inocent, e de admirat cum Arabella Yarca înţelege că trebuie să se ocupe în continuare de casa din Bucureşti şi de moşie. De altfel, în mijlocul tuturor bombardamentelor, ea se duce până la Comana să vândă din grâul produs la Preajba pentru a face rost de bani. Rămâne perfect impasibilă când e acuzată că este spioancă şi are tăria de caracter de a-i pune la punct pe ofiţerii care au încercat să o intimideze.
„Atunci m-am enervat, pentru că tot ce debita el dovedea că îşi depăşise atribuţiile. Măsurându-l din cap până-n picioare, fără urmă de ironie, i-am răspuns, pe un ton la care nu prea se aştepta, că „în România voi rămâne oriunde chiar şi fără permis, exact atât cât am chef” ; iar el, dincolo de meritul relativ de a-şi fi făcut datoria, cerându-mi să-mi probez identitatea, se purtase ca un prostănac needucat”.
Arabella nu va sta degeaba, pentru că se simte şi frustrată că rămâne acasă în timp ce Carol e apreciat pentru faptele sale de bravură. „Mă simt umilită că sunt nevoită să stau aici şi să nu fac nimic bun, nimic măreţ. Când va veni oare ziua în care voi putea şi eu să dau dovadă de de curaj, săvârşind o faptă eroică? Probabil că niciodată, mă voi învârti în vreun spital din spatele frontului, îndeplinind nişte amărâte de sarcini de infirmieră. E revoltător să fii femeie!
Nu va părăsi Bucureştiul prea repede şi se va duce ca infirmiera la spitalul Filantropia, unde va rămâne surprinsă că nu e pusă la treabă, căci se pare că domniţele de familie bună erau la spital mai mult cu numele decât cu munca efectivă. Va rămâne în oraş până când aproape va fi prea târziu şi o va condamna pe Cella Delavrancea că a plecat rapid din postul de infirmieră “au tulit-o la prima alarmă, chiar înainte că veştile proaste să se confirme, a făcut o impresie foarte proastă“.
Infirmieră pe front
Drumul ei către Moldova, căci Bucureştiul se evacuează, nu va fi lipsit de peripeţii, însă de fiecare dată Arabella reuşeşte să găsească resurse şi oamenii pe care să îi motiveze ca să îşi ajungă soţul din urmă. Şase săptămâni va dura ca ea să ajungă de la Bucureşti la Botoşani, fie cu căruţa trasă de cai sau de boi, fie cu diferite maşini sau camioane care se îndreaptă spre zona de luptă. Poveştile de pe drum sunt captivante şi surprind teroarea în care trăia lumea la acel moment, în care ţara fusese înjumătăţită, dar şi mizeria umană inclusiv a soldaţilor români faţă de propriul lor popor:
“Ne-au povestit însă că soldaţi români şi ruşi le-au devastat de curând moşia, măcelărind sub ochii lor animalele, spărgând şi prădând totul în casă, ameninţându-le omoară dacă nu le dau vin! Fata a fost bătută de un soldat român pe care a vrut să îl împiedice să intre în salon! Şi ăştia sunt aceeaşi oameni pe care noi, pline de compasiune, îi îngrijim când sunt răniţi!”
Arabella Yarca surprinde foarte bine esenţa problemelor neamului românesc care, din păcate, se regăsesc şi în ziua de astăzi!
Ah, nu îmi place deloc acest popor! Ce destin nenorocit mi-a hărăzit să fac parte din el, să trăiesc în ţara asta, când, pe jumătate austriacă din naştere, mă simt în armonie cu ritmul valsurilor vieneze şi, când totul mă trage spre ţările în care domnesc ordinea, dreptatea, generozitatea, spre tari în care găseşti bucuria de a trăi? […]Nimeni nu ştie să comande, deci nimeni nu se supune. Fiecare se gândeşte doar la sine; favoritismul, interesele personale şi abuzul de putere înfloresc ruşinos. Şi la noi apar, din când în când, nişte oameni deosebiţi, nişte spirite înalte care vor să lumineze bezna în care se zbate acest popor. Dar strălucirea lor nu poate pătrunde până la această masă neştiutoare, ţinută în spatele unui zid denetrebnicie şi rea-voinţă chiar de cei care ar trebui să se gândească la propăşirea ei.
Ea îşi doreşte să fie alături de Carol pe front, şi chiar îi reuşeşte pentru o vreme, până când mai-marii armatei române o trimit într-un spital de campanie, pentru că femeia nu are ce căuta atât de aproape de luptă.
Jurnalul ei de front e o poveste despre supravieţuire în timpuri extraordinare. Nu doar că este apreciată de echipa medicală franţuzească prezenta la spitalul din Oneşti şi că se face utilă, lucrând şi 30 de ore fără oprire, dar reuşeşte să găsească timp şi pentru flirturi mai mult sau mai puţin inocente cu unii dintre aceşti ofiţeri şi medici. Perioada de spital descrie, uneori în cuvinte puţine, o viaţă dusă la extreme – când nu ajută la salvarea vieţilor, recunoaşte că firea frivolă o domină şi îşi petrece zilele flirtând şi întreţinând avansurile pe care le primeşte. Altfel ce ar fi de făcut în aşteptarea unor noi tranşe de răniţi?
Arabella Yarca e dominată şi de un puternic simţ justiţiar şi de dorinţa de a face bine. Când tentativele ei de a se mobiliza, alături de francezi, la un spital care are mare nevoie de ajutor specializat sunt blocate de bârfele şi răutatea directoarei de la spitalul din Oneşti, se va duce direct la Averescupe care îl va pune la punct fără reţineri şi fără teamă. Ba, mai mult, îi va imputa că ia aceste decizii tocmai plecând urechea la asemenea bârfe răuvoitoare. Soţul speculează însă că Averescu refuză să o trimită pentru că avea alte gânduri în privinţa ei, deloc legate de capacitatea ei de infirmieră.
Când apar poveşti că spitalul de la Coţofeneşti, unde şi lucrase o perioadă, era loc de desfrâu şi orgii, va scrie cu patimă un articol pentru a face lumină. “Azi-dimineaţă am scris cu indignare un articol de protest la infamiile lansate de ziarul Tribunadespre spitalul de la Coţofeneşti.
Sunt curioasă ce impresie vor face rândurile mele – cele dintâi care atacă presa – pe care am de gând să le public în Neamul Românesc. […]Domnul Iorga mi-a refuzat articolul pe care i l-a dus soacra mea, aflată în trecere prin Iaşi. Iar Cella Delavrancea – totuşi, unul dintre sufletele de la Coţofeneşti, căreia i-am trimis textul azi-dimineaţă în speranţa că-l va convinge pe tatăl ei să-l publice în Evenimentul, mi-a răspuns printr-o scrisoare emoţionantă, plină de mulţumiri şi de elogii la adresa mea, în care era însă de părere că era mai înţelept să mă abţin, de teamă să nu fac mai mult rău iscând o polemică şi să-mi atrag personal neplăceri”.
Cella Delavrancea fusese şefa spitalului de la Coţofeneşti, însă nu îi făcuse deloc o bună impresie Arabellei Yarca, cum nici spitalul nu o impresionase foarte tare: lumea suferea de surmenaj şi dizenterie, iar popota, la fel ca în cazul altor spitale, era “ţinută ca vai de lume”. “Şi, bineînţeles, Cella Delavrancea, sociabilă ca întotdeauna, plăcută, serviabilă, cu o inteligenţă superioară – transcendentă– un pic muziciană şi arivistă cât cuprinde… Una peste alta, nu prea mi-a plăcut atmosfera stabilimentului: o oarecare fandoseală şi prea multă lume”.
Arabella Yarca critică multă lume din societatea bună a Bucureştiului, pe care o vede fix prin ochii celei care face parte din high-life: le recunoaşte neajunsurile, egourile prea mari şi preocuparea pentru bârfă şi orice altceva decât situaţia ţării. O cunoaşte inclusiv pe Zizi Lambrino, cea care va avea să devină prima soţie a lui Carol al II-lea:
Azi dimineaţă am întâlnit-o pe Zizi Lambrino şi am întrebat-o despre flirtul ei cu Carol, am pus-o în gardă şi am încercat să o fac să renunţe. S-a amuzat amical pe seama mea şi a încercat să mă liniştească spunându-mi că pentru prinţ toate acestea nu erau decât copilării fără urmări şi că, în orice caz, ea nu-şi făcea niciun fel de iluzii. Sunt sigură că era de bună credinţă, dar o ştiu naivă şi pătimaşă… e îndrăgostită lulea”.
Arabella Yarca era devotată complet Reginei Maria, pe care o admira profund şi legată de casa regală a României, fiind în cercul de prieteni ai Regelui Carol şi afectată chiar când acest a murit. În ciuda neajunsurilor pe care le găseşte ţării româneşti, va contesta condiţiile Păcii de la Buftea-Bucureşti şi va pleda în fata Reginei, alături de alţi manifestanţi, pentru că Ferdinand să se răzgândească în privinţa acestui tratat pe care îl considera ruşinos.
La final, pe lângă gustul amar lăsat de război, are şi o dezamăgire legată de viaţă sa pe frontul medical: Mă necăjeşte puţin că n-am primit o cât de mică decoraţie românească pe când multe doamne care n-au muncit mult mai mult ca mine au obţinut frumoase cruci „Regina Maria”. Aşa că port cu şi mai multă iubire şi fără falsă modestie medalia de argint de care Franţa m-a socotit demnă”.Finalul războiului o va vedea în cumpănă în relaţia ei cu Carol, de care simţise o oarecare despărţire pe parcusul anilor de luptă. Dovadă stau şi gândurile ei ca la prima dovadă de răutate va „rupe orice legătură care m-ar ţine prizoniera a acestei iubiri”.
Un final nedemn
Lucrurile nu vor sta chiar aşa şi Arabella Yarca va rămâne alături de Carol până în 1925, când va divorţa de acesta după ce îi va fi tocat întreaga avere la cărţi şi cazinou. Nici Citta nu o va duce mai bine, deşi a fost numit şi a rămas ambasador al României în Statele Unite ale Americii până în 1938. Dintr-un susţinător şi intim al regelui Carol al II-lea se va transforma într-un detractor al acestuia şi al Elenei Lupescu, ceea ce vă atrage după sine revocarea cetăţeniei române.
Carol A. Davila a rămas în Statele Unite ale Americii unde a fost activ, în perioada postbelică, în rândurile emigrației românești anti-comuniste. În 1950 a fost numit șeful secției române de cercetări și presă din cadrul Comitetului pentru Europa Liberă, iar din această calitate a condus, timp de patru ani, revista „Cronica Românească”. A fost unul dintre fondatorii Ligii Românilor Liberi și a Asociației Românilor din SUA și Canada. De asemenea, a fost membru al delegației române la Adunarea Națiunilor Captive. A murit sărac şi uitat de lume, soartă pe care a avut-o şi fosta sa soţie. Despre Arabella se spunea că în anii comunismului îşi vindea la târg lucrurile din casă pentru a putea trăi, pentru ca să moară în 1953, iar cenuşa să fie depusă în cavoul familiei din cimitirul Bellu.
Viaţa sa a fost interesantă, jurnalul ei intim ne demonstrează acest lucru şi face un pic de lumină în felul în care societatea se regăsea în anii dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial. Vedem o evoluţie a personajului Arabella Yarca de-a lungul paginilor – căci din tânăra care îşi privea soţul cu adoraţie şi credea în bunătatea lumii se transformă în infirmiera care a văzut groaza distrugerii umane din cauza războiului, iar odată cu aceste scene îşi recunoaşte neputinţa şi inutilitatea încercării de a-şi schimba partenerul de viaţă.
