Carte autobiografică Memoriile unei fete cuminți ne oferă o perspectivă intimă a ce însemna să crești ca fată într-o societate conservatoare care considera că educația făcută pentru a dobândi o meserie este un grav afront respectabilității unei femei.
Cu o privire detaliată asupra copilăriei și a adolecenței, această carte ne dă reperele necesare pentru a înțelege universul interior a uneia dintre cele mai influente minți care au marcat evoluția culturală a societății secolului XX.
Cunoscută pentru lucrarea ei filozofică de analiză profundă a originii inegalității dintre sexe și ce înseamnă identitate de gen, Al doilea sex, Simone de Beauvoir nu este numai o teoreticiană, ci și o scriitoare cu o amplă panoramă de titluri publicate: Invitata (1943), Sângele celorlalți (1945), Mandarinii (1954), O moarte ușoară (1964), Femeia sfâșiată (1967).
Viața unei tinere în anii 1920
Neavând mijloacele materiale necesare pentru a-i putea oferi o zestre consistentă pentru a se putea căsători cu o partidă bună, tatăl îi aprobă interesul pentru studii pentru că nu exista altă opțiune decât de a-și găsi o meserie pentru a se putea întreține în lipsa unui mariaj.
Astfel, apar nuanțele acestei încurajări posomorâte:
„Eram mai mult decât o povară: aveam să devin întruchiparea vie a ratării sale. Fiicele prietenilor săi, ale fratelui său, ale sorei sale aveau să fie niște cucoace: eu nu. Firește când mi-am dat bacalaureatul, s-a bucurat de succesele mele; ele îl măguleau și îl fereau de griji: aveam să-mi câștig fără greutate viața. Dar n-am înțeles că mulțumirea lui era amestecată cu o amară dezamăgire. Ce păcat că Simone nu s-a născut băiat! Ar fi urmat Politehnica! Nu o dată îi auzisem pe părinții mei oftîndu-și părerea lor de rău. În ochii lor, un politehnician era cineva. Dar sexul meu le interzicea atari înalte ambiții și tata mă destina cu prudență unei funcții administrative.”
Deși astăzi privim ca o normalitate faptul că femeile au studii care le pregătesc pentru o profesie anume, autoarea accentuează cât de ciudat și nefiresc era parcursul ei de a se pregăti pentru o carieră vis-a-vis de modul de gândire din anii 1920-1930:
„În mediul meu, se considera pe atunci deplasat ca o fată să facă studii avansate: a avea o slujbă însemna să decazi. (…) Când declarase: Fetițele mele, voi n-o să vă măritați, va trebui să lucrați, glasul său trădase amărăciunea. Eu am crezut că ne plângea pe noi; câtuși de puțin: în viitorul nostru de muncă își întrezărea propria lui decădere; se revolta împotriva soartei nedrepte care îl condamna să aibă drept fiice niște declasate.”
Simone de Beauvoir ni se destăinuie în cele mai intime frământări de la aceste vârste: lipsa ei de informații în legătură cu sexualitatea sau ce ar presupune o viață de cuplu, dorința de a evada regulilor rigide ale unei societăți conservatoare, atracția față de localurile în care se ascultă muzica de jazz – încă considerată „necuvincioasă”.
Să nu uităm că suntem încă într-o lume în care o fată necăsătorită care vrea să-și păstreze o imagine bună nu poate umbla pe străzi sau să se plimbe neînsoțită de o rudă sau un membru al familiei.
Tânăra Simone își construiește o disciplină strictă a lecturii și a acumulării informațiilor din toate domeniile. Nevoia de „a cunoaște totul” o invadează și o ține într-o permanentă tensiune a reflecțiilor și a explorărilor culturale. Fiind școlită într-un liceu catolic, are o bună pregătire în tot ce înseamnă filosofie teologică, latină și greacă.
Treptat și cu ajutorul lui Jacques, un prieten al familiei pentru care va dezvolta o afecțiune profundă, descoperă lecturi contemporane și citește cărți cu tematici moderne, pe ascuns, părinții având obișnuința de a verifica titlurile și conținutul volumelor care o preocupă. Astfel citește ”clandestin” André Gide, André Malraux, Paul Claudel și Alain Fournier. Citește acasă, în biblioteci și chiar în picioare la târgurile de antichități. Tot timpul pe care îl are este dedicat studiului și astfel își propune să-și trăiască viața și să-și construiască cariera – prin continua autoperfecționare.
Conturându-și astfel planurile de viitor, perspectiva de a-și întemeia o familie și de a naște copii nu reprezintă o opțiune viabilă:
„Hotărâsem de mult să-mi închin viața muncii intelectuale. Zaza mă scandaliză declarându-mi pe un ton sfidător: Să naști și să crești nouă copii, cum a făcut mama, face tot atât cât să scrii cărți. Eu nu întrezăream nici o măsură comună între aceste două destine. Să ai copii, care la rândul lor vor avea copii, însemna să reeditezi la nesfârșit aceeași poveste plicticoasă; savantul, artistul, scriitorul, gânditorul erau altă lume, luminoasă și veselă, în care fiece lucru își avea rațiunea lui de a fi.”
Respingerea maternității trebuie privită în contextul epocii în care se formează Simone de Beauvoir. Își trăiește adolescența în anii ’20 ai secolului trecut, într-un climat în care deși modernitatea își făcea simțită prezența în artă, arhitectură sau muzică, regulile sociale impun încă niște reguli învechite tinerelor. De aici și înțelegerea că este nevoie să adopți un stil de viață care exclude viața personală pentru a putea avea timpul necesar de a studia și de a-ți urma cariera la fel cum oamenii de cultură bărbați care nu erau implicați în creșterea copiilor și în treburile domestice.
Volumul ne dă ocazia să pătrundem în modul în care una dintre cele mai puternice minți ale secolului XX a fost formată. În același timp, mărturia acestei tinereți cufundate în studiu nu este singura dimensiune a personajului narator. Simone este o tânără care simte nevoia de a lua contact cu ce se întâmplă în viața de noapte pariziană, în concertele de jazz și muzica lui Maurice Chevalier.
Ea rămâne o prezență extrem de vie, o femeie care este frământată de multe nesiguranțe și vulnerabilități: stângăcia în modul în care socializează, lipsa resurselor necesare pentru a se îmbrăca corespunzător modei, suferințele din dragoste pe care încearcă să le înțeleagă, revolta mocnită față de părinții care o sufocă, neadecvarea ei în societatea înaltă a familiilor bogate din cercul familiei.
Un personaj care apare constant în aceste memorii și care rămâne central ca amintire în viața scriitoarei este Zaza – o colegă de școală de care leagă o strânsă prietenie, chiar dacă prin modalități pe care astăzi le-am considera cel puțin ciudate. Cele două își scriu scrisori în adolescență folosind rigoriile politeței care exclude persoana a II-a singular, modalitatea de adresare fiind una ceremonioasă. Mai mult, această corespondență îi este întâi deschisă și citită de către mama ei, astfel încât nici o informație să nu fie necunoscută de către părinți. Trec mulți ani până când aceste două fete își pot exprima cu sinceritate gândurile și emoțiile fără a mai fi cenzurate de către părinți sau conveniențe.
Importanța prieteniei cu Zaza va mai aduce o apariție editorială postumă – Inseparabilele, apărută abia anul trecut și care apare și pe lista noastră de recomandări de lecturi pentru luna mai.
Împletit în scriitura atât de personală și de multe ori candidă, există fragmente descriptive care ne ajută să ne formăm o imagine vie asupra vieții sociale, familiale și culturale din spațiul francez. Odată cu această perspectivă, ajungem să înțelegem mai bine instalarea unui nou mod de a gîndi și de a fi în interiorul conflictului dintre generația La Belle Epoque și generația modernității. Acest conflict puternic între mamele care fuseseră învățate să poarte corsetul dur sub rochiile din tafta grea și fiicele care își tund părul stil bob pentru a completa un look a la garçonne este fermentul care va construi o lume nouă, o lume în care vor exista savante, artiste, scriitoare, gânditoare și chiar filozoafe.