Mă întorc la rădăcinile proiectului Jupânesele care a pornit de la descoperirea scriitoarelor românce care au debutat în perioada interbelică și care sunt rareori amintite, citite sau celebrate. Pentru mine și pentru ce ne-am propus să facem în acest mic spațiu digital, lectura acestor autoare a fost una formatoare pentru că am putut să găsesc în cărțile lor posibilitatea de a mă regăsi ca femeie care aparține unui spațiu cultural anume și care a trăit și trăiește într-un context de mentalități, idei și istorie extrem de specifice.
Prin contactul cu scrierile unor autoare precum Cella Serghi, Claudia Millian, Sanda Movilă, Ticu Archip, Sorana Gurian, Ioana Postelnicu, Lucia Demetrius și Henriette Yvonne Stahl – am putut să mă oglindesc și să rezonez profund cu experiențele personajelor feminine și mai ales cu modul în care sunt portretizate: cu complexitate și adevăr.
Deschidem această serie de editoriale cu una dintre cele mai profunde și poetice voci din galeria literară feminină românească: Henriette Yvonne Stahl.
„Contemporanele Henriettei Yvonne Stahl scriu, adeseori, dintr-o necesitate confesivă, din dorința de a se înțelege pe ele însele. Pentru Henriette, confesiunea și autoscopia reprezintă numai o etapă, o experiență între altele, scrisul înseamnă o cale de acces către Idee, către problematizarea unor situații existențiale cruciale. Astfel că proza Henriettei Yvonne Stahl are nu doar o dimensiune reflexivă, ci și o dimensiune spirituală, aceasta din urmă rareori sesizabilă în scrisul autoarelor noastre.”
Bianca Burța-Cernat – „Fotografie de grup cu scriitoare românce uitate. Proza feminină interbelică” (editura Polirom, 2011) – pag. 164)
Repere biografice
Henriette Yvonne Stahl (1900-1984) se naște în Franța. După un an de la nașterea sa, tatăl său, scriitorul Henri Stahl hotărăște mutarea familiei în România unde găsește un post de stenograf pentru Parlament. Deși are un parcurs dificil în urmărirea responsabilităților școlare, rămânând chiar repetentă de câteva ori, H.Y.S. Începe să publice nuvele și articole încă din adolescență, iar la 19 ani începe să-ți scrie primul roman – „Voica” care va fi publicat în 1924.
Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din București pentru a studia actoria. Atracția față de teatru este un traseu pe care îl vom revedea de multe ori la scriitoarele românce din perioada interbelică.
Explorarea unor teme tabu precum: adicția de morfină, violența domestică împotriva femeilor și cazurile patologice ale psihicului uman – decupează o autoare care nu face compromisuri și care pune pe hârtie lumi nediscutate până atunci în literatura română.
Pentru volumul de nuvele „Mătușa Matilda” (1928) primește premiul Femina-Văcărescu. Urmează romanul „Steaua Robilor” (1934), „Între zi și noapte” (1942), „Marea bucurie” (1947), „Fratele meu, omul” (1965), „Pontiful” (1972), „Martorul eternității” (1975), „Drum de foc” (1981).
Debutul literar – romanul Voica
Copilăria și tinerețea îi sunt marcate de boală cu patru duble pneumonii. Din acest motiv este înscrisă târziu la școală, învățând să scrie și să citească la 9 ani. Deși recuperează rapid și este încurajată de familie să urmeze studii universitare. Dar rebela Henriette se arată complet împotriva conformismului școlar și al metodelor învechite de predare. Astfel rămâne repetentă de câteva ori și refuză să termine liceul.
La 18-19 ani Henriette începe să scrie un roman fără intenția de a-l publica. Această tânără care nu a avut răbdarea de a sta cuminte în bancă la liceu, are toată dedicația în a cerceta „problema țărănească”, documentându-se prin cărți de istorie și prin o meditație profundă la viața celor nepăstuiți.
Tatăl său înscrie manuscrisul într-un concurs literar. Mihail Sadoveanu este încântat de proza tinerei și îi spune personal că merită premiul. În 1924 își publică astfel debutul literar – Voica – povestea unei femei de la țară în casa căreia locuise câteva luni pentru a-și reveni după o pneumonie.
Voica nu poate să aibă copii iar soțul ei vrea să o alunge pentru a aduce în casă un copil făcut cu o altă femeie în timpul războiului. Femeia se luptă pentru dreptul ei de a rămâne în casă pentru că în cazul în care Dumitru al ei ar muri, pământul ar reveni acestui copil iar ea ar rămâne pe drumuri, fără cămin. Chiar dacă povestea nu surprinde, desfășurare narativă este un prilej pentru a fotografia mentalitățile rurale patriarhale care domină prin agresivitate și violență, mai ales asupra femeilor.
Este un roman care se uită cu onestitate la viața femeii de la țară, acel spațiu care a servit ca subiect central în literatura românească, dar care de multe ori, a ratat trasarea unor portrete realiste în care să putem privi, fără a idealiza, „locul și rostul” femeilor în cultura noastră tradițională. Aflăm chiar din mărturia Voicăi cum este tratată:
„-Că nu mă gonește să-mi zică: „Pleacă”, și eu să plec, da vezi: m-a bătut și astă-noapte și mi-a zis: „Na și mai na până ai să te saturi și o să pleci”. Și eu: „Dă, câine, dă! Că nu dai în mine, dai în vită, că vită să fi fost și nu munceam atâta pentru tine!” Și-a zis: „Vită, ne-vită, tu să pleci la mă-ta acasă”. Și eu: „Nu plec, mă! Nu plec nici moartă!…” Ce să mai zic: i s-a urcat mânia la cap și a dat turbatu în mine, a dat ca în câini.” („Voica”, editura pentru Literatură, 1966. pag. 7)
S-a mai discutat în cercurile feministe despre includerea romanului „Voica” în programa școlară – pentru a avea și o perspectivă feminină asupra experiențelor de viață a acelor femei care ne-au fost bunici, străbunici, etc. În afară de subiectul central al romanului – care rămâne actual – „Voica” este un roman care se bazează pe dialog care transpune experiențe, acțiuni și întâmplări la cald, povestite imediat – o reală lecție despre cum poți construi o oralitate veridică care are ritm și e aproape palpabilă.
Între zi și noapte – o lectură care nu îți mai poate ieși din minte
În romanul „Între zi și noapte” (1942) este prezentată o lume a ultimilor ani din Primul Război Mondial în care personajul principal – Ana Stavri intră într-o lume a personajelor tarate, aflate la limita dintre decadență și nebunie. Ana Stavri, o tânără altruistă, se dedică relației de prietenie cu Zoe Mihalcea Vrânceanu pe care o descoperă pe parcursul desfășurării acțiunii ca o femeie blocată în relațiile complicate a unui mediu familial găunos. Zoe este victima abuzului propriului său tată și în repetate rânduri i se refuză orice dorință (studiul muzicii, independența). Fragmentarea psihologică prin care trece Zoe ajunge până la consumul de morfină și ulterior la moarte. În acest univers tenebros, cele două tinere își destăinuie secrete și descoperă părțile dureroase ale identității lor feminine.
Am citit „Între zi și noapte” acum 5 ani și este una din lecturile din literatura românească care mi-a rămas cel mai pregnant în memorie – pot să văd casa în care este „închisă” Zoe, să simt apăsarea și neliniștea Anei Stavri – a rămas densitatea unei lumi pe cât de stranie și decapitată de umanitate, pe atât de hipnotică – care te ține în interiorul ei ca un serial polițist cu crime absolut sângeroase, dar pe care îl vezi până la ultimul episod.
Pentru acest articol, am recitit volumul și am fost surprinsă să descopăr că există multe puncte de legătură cu timpurile pe care le trăim, fiecare cum le înțelegem, în această perioadă. În primul rând stratul de context istoric – războiul, ce presupune o ocupație, care sunt grijile, dar și necesitățile imperioase (lupta pentru a avea mâncare, care cere sacrificii de multe feluri) – având în minte imaginile din războaie apropriate și depărtate de noi sau posibilitatea unui nou conflict militar – m-a făcut să privesc mai cu atenție ce vedeam la prima lectură ca fiind „decor scenografic”.
Există un pasaj care parcă vorbește despre o stare de fapt contemporană:
„-Nu-ți dai seama, urmă Zoe, sosind deodată și neașteptat la suprafața indiferenței ei obișnuite și întrecând-o, căpătând în glas o exaltare care se urcă, amară, din trup până în cuvinte. Nu-ți dai seama cât de puțini oameni au mai rămas pe suprafața pământului care să nu fie mânjiți cu sânge de om? Au murit milioane de oameni omorâți de oameni. „Să nu ucizi”. Oamenii aceștia, criminalii, s-au reîntors la căminurile lor, au familii. Patriotismul e în totală contradicție cu religia și le înveți pe amândouă deodată la școală! Viața toată e construită pe aceste feluri de ipocrizii. „Să nu ucizi și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dar aproapele tău e numai acela care are interese materiale comune cu tine. Și acum toți oamenii au sânge pe mâini și sunt eroi. Unde sunt oamenii cu mintea limpede, cu gânduri unice, cu mâinile curate? Oamenii care cunosc sensul vieții și știu pentru ce trăiesc?”
Relația cu Ion Vinea
Petrece un timp la Berlin unde ia contact cu lumea artistică și literară de acolo. Întoarsă la București, îl cunoaște pe Ion Vinea iar cei doi vor sta împreună pentru 14 ani. Întâlnirea celor două personalități literare va fi notată de autoare astfel: „Totul depinde de la cine rabzi. Înariparea poetică a lui Ion Vinea nu putea fi înlocuită atunci cu nimic. Preferam să-i rabd defectele decât calitățile unui om mediocru. Se poate întâmpla ca un defect la anumiți oameni să devină în anumite condiții o calitate. Trebuie să recunosc că așteptarea lui Ion – m-a făcut să scriu, să citesc, să gândesc adânc. Lângă un om obișnuit, viața mi-ar fi fost ușoară și eu mai frivolă, mai superficială.” ( din „Mihaela Cristea de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl” (Editura Minerva, 1996)
Nuvela Mătușa Matilda – un exemplu perfect de proză scurtă
Nuvela „Mătușa Matilda” este o meditație asupra memoriei și a modului în care revizitarea amintirilor se poate face pentru a recupera sentimentul tinereții și al trasării unui sens al vieții. Liliana scotocește prin cuferele de lucruri ale bătrânei sale mătuși și descoperă astfel niște scrisori vechi care aduc întrebări serioase despre misterioasa moarte a primului soț al Matildei. Departe de a fi un text „polițist”, nuvela acaparează totuși cititorul prin completarea pieselor de puzzle din viața personajelor sale.
„Când a deschis ușa podului, un miros specific o prinse de gât. Mirosea a „amintiri”. Poate să miroasă a violete, a primăvară, a mucegai, și poate chiar mirosul să-ți amintească de ceva, dar poate să miroasă pur și simplu a „amintiri”. Căci înainte de a ști ce se întâmplă înaintea oricărui gând, amintirea e atât de puternică, încât îți face un suflet așa cum l-ai mai avut vreodată. După cum eterul dat unui om leșinat îl trezește, unele mirosuri deșteaptă în tine un om vechi care a trăit vreodată: un îndrăgostit, un copil, un bolnav.” („Mătușa Matilda”, editura pentru Literatură, 1967)
Intrăm într-o lume din trecut care poate fi recuperată și chiar activată printr-o fotografie care devine film în abilitatea naratoarei de a re-imagina tot ce a fost pierdut:
„Mătușa Matilda, se povestește cu surâsuri în ochi, că era cochetă. Bineînțeles nu mătușa Matilda cea bătrână, despre care se spune că e mătușa Matilda. Rochii lungi până în pământ, și acolo bogăție fragilă de valansiene, pliseuri, gofreuri. Când se mișca mătușa Matilda, rochia avea o grație frivolă, indolentă, și însemna pe pământ un drum pe care se putea merge în urma ei. De aceea trebuia să o urmeze cei ce o iubeau. Deasupra ei, o umbrelă transparentă creată într-adins pentru a pune în jurul ei o aureolă blondă de mătase, îi învăluia părul clar cu lumină topită, iradiată.” („Mătușa Matilda”, editura pentru Literatură, 1967)
Valorile ca stil de viață
În volumul „Mihaela Cristea de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl” (Editura Minerva, 1996) – scriitoarea discută cu mare onestitate despre modul ei de a se raporta la artă, lumea înconjurătoare și chiar moarte. Multe pasaje par adevărate lecții:
„Trebuie să existe o anumită disciplină a relațiilor sociale. Pierderea de vreme este tot atât de periculoasă ca și o izolare bolnăvicioasă. Jocul între a fi monden și a putea să te concentrezi asupra unor probleme este necesar pentru formarea unui caracter sau în reușita vreunei discipline.”
„Orice om trebuie să știe să fie modest, mai ales atunci când este victorios. Orgoliul este poate cea mai gravă și ultimă piedică a unui om care a reușit și ar putea să meargă mai departe. Chiar acel om care ajunge aproape de sfințenie și poate spune: „Eu nu sunt ca toată lumea, eu sunt sfânt”, cade.”
„De obicei, oamenii trăiesc ca somnambulii, duși zi de zi de bucurii, dureri, întâmplări, speranțe, dar nimic lucid, mai ales când frica de moarte devine o obsesie: amețeala asta îi duce până în preziua morții. Nimeni nu e fericit nici în fața păcatelor, nici în fața responsabilităților, de teama morții, de misterul morții…Absolut tot nu-și poate spune omul nici chiar lui însuși: sinceritatea absolută nu cred că poate exista. Omul este un mister chiar pentru el însuși. Omul poate – într-adevăr – prin inteligență, voință și muncă să stăpânească din natura înconjurătoare enorm de mult, asta fiind „victoria” lui asupra vieții.”
