Slavenka Drakulić (n. 1949) este o scriitoareși jurnalistă de origine croată care explorează identitatea societăților post-comuniste, problematicile de analiză feministă și de istoria femeilor și analizează critic dinamica culturală din spațiul balcanic.
Pentru publicul român, autoarea există prin prisma a două traduceri – Dora și Minotaurul și Patul Fridei – cărți în care exercițiul scriiturii personale se proiectează pentru a da viață unui discurs interior viu a două artiste: Dora Maar și Frida Kahlo. O să sune ca o exagerare, dar am iubit pur și simplu Dora și Minotaurul – o carte de tip testament și recuperare pentru experiența unei femei care în relația ei cu un artist-titan și-a pierdut și regăsit personalitatea; a trebuit să rupă multe părți din ea pentru a se apropria de Picasso iar pentru oricine care a trăit imensa strivire care te reduce la o carcasă atunci când ești în preajma și idolatria unui artist se va simți văzută, auzită, pusă pe pagină.
(Și ca să fiu doar puțin pricinoasă – cartea care completează această trilogie dedicată portretelor interioare nu este încă tradusă în limba română – este vorba de Theory of Sorrow povestea Milevei Einstein în etapa mariajului cu cel mai faimos om de știință care a existat vreodată: Albert Einstein care îi trimite soției sale în 1914 o listă de condiții pe care Mileva trebuie să le îndeplinească pentru a putea rămâne în această relație, după 11 ani de căsnicie.)
Sunt două cărți care merită clar citite, dar nu sunt titlurile care arată de ce Slavenka Drakulić este una dintre cele mai importante voci critice din această parte de lume. Nu avem încă traduceri din operele ei care au influențat modul de a percepe istoria acestui colț de Europă – și fapt extrem de bizar din punctul meu de vedere nu a existat interesul de a face accesibile acele titluri care deschid discuții interesante și necesare despre istoria românească.
Încerc să-mi explic această mare lacună prin empatie – adică mă întorc spre mine și îmi spun că nici eu nu am descoperit-o „mai devreme” fiind atât de preocupată de a lua pulsul vestului în tot ce ține de literatură, eseu, istorie – fapt amuzant pentru că autoarea vorbește și de această nevoie disperată a generațiilor de după 1989 de a prinde ritmul vestului și rapid iar unul dintre efecte este pierderea interesului pentru cultura produsă foarte aproape, printre vecini și de cele mai multe ori „la o aruncătură de băț”.
Simt o vinovăție pentru lipsa mea de cultură pentru ce înseamnă, de exemplu, literatura scrisă în Bulgaria, Ungaria, Serbia, Slovenia, Albania… Am adunat cu aviditate atâtea lecturi din spațiul englez, francez, american sau italian, dar nu m-am uitat mai aproape. Este un mare minus de care sunt conștientă și la care mi-am propus să lucrez. De ce? Pentru că în primul rând sunt curioasă ce gândesc, ce scriu oameni care se află atât de aproape de mine, autoare și autori în a căror povestiri mă pot regăsi pentru că avem de fapt multe lucruri în comun. Pentru că suntem la o intersecție de timpuri în care ancorarea în realitatea (chiar) înconjurătoare este un act de a rămâne aproape de adevăr sau de logică – lucruri pe cale de dispariție. Pentru că motto-ul care deschide Café Europa Revisited: How to Survive Post-Communism mi-a rămas scrijelit în minte:
History without memory is impossible, but memory without history is dangerous – Timothy D. Snyder
Pentru că ne grăbim să facem orice pentru a scăpa de rușinea traiectoriei propriei țări și pentru că trebuie să ne asumăm întâi greșelile, ignoranța, pasivitatea, balcanismul înțeles superficial, pentru că este nevoie de a știi exact din ce bucată de pământ faci parte înainte de a-ți lipi tricolorul pe mașină.
Dintre vocile de „proximitate geografică”, Slavenka Drakulić este o gânditoare de la care putem învăța să ne ghidăm prin memoria celor care au trăit perioada comunistă dar și de la care putem primi repere clare în înțelegerea istoriei recente – mai ales pentru generațiile care au crescut în tranziția post-revoluție și adaptare la democrație.
Pentru mine, să parcurg volumele: How We Survived Communism and Even Laughed, Balkan Expresssau Café Europaa reprezentat o lecție importantă despre istoria trăită de persoane care deși născute în alte țări aveau atât de multe în comun cu părinții mei, cu bunicii mei și cu mine.
În contextul discuțiilor curente despre ce înseamnă națiune sau cum îți poți contura propriile definiții în legătură cu ideea și sentimentul de a aparține unui spațiu, de a avea afinități sau nu cu oamenii care compun acel spațiu, în întrebarea mereu deschisă „să pleci sau să rămâi?”, în multe dintre frământările cele mai intime de reacție la ce spun despre mine când spun că sunt româncă, cu onestitate, decupând pentru un moment afectele politice care par să fi pus monopol pe cum sau când ne putem afirma identitatea, textele scrise de Slavenka Drakulić oferă un loc unic în care să ne dăm niște răspunsuri care au sens împreună cu ramificațiile pe care le aduc moștenirea generațiilor din urmă și mentalitățile mai tinere care nu pot exista decât împletite cu cele vechi – oricât ne displace acest lucru.
Dacă vreți să porniți în descoperirea acestei autoare eu v-aș recomanda să începeți cu: Café Europa(1996) și Café Europa Revisited: How to Survive Post-Communism(2025). Ele sunt două volume care se poziționează în relație: primul urmărește „la cald” primele re-modelări și adaptări sociale în spațiile post-sovietice de la începutul anilor 90 iar al doilea, publicat chiar în acest an, vine ca o actualizare a situației – cum arată aceste spații „acum”, după 30 de ani?
Aceste cărți nu sunt studii formale, ci perspective jurnalistice și de observație unde naratoarea folosește persoana I singular pentru a stabili cum vede ce vede și ce poate spune despre înregistrările sale de realitate. ÎnCafé Europa (1996) primul capitol explică acest unghi personal prin care face analizele, dar care intră într-un conflict direct cu modul în care se raportează ca persoană care a trăit într-un „noi”-colectiv impus:
„The pieces in this book were written between 1992 and 1996. As I reread them, I noticed that, to my surprise, I constantly use the pronouns „we” and „us”. When I am speaking in my everyday life I rarely do so – quite the contrary. I can see that they come to me naturally in the context of this book, but they trouble me nonetheless.Why do they come naturally? Am I representing someone – a group, a party, a state? No, I am not. Am I appointed by someone? Not that I know of. Am I aware that other people think like me, and subconsciously identifying with them, even though I don‘t know them? No. So where so these pronouns come from, and whom they represent? Clearly, in the context of this book, `we` and `us` mean the people of ex-communist countries, and as I am one of them I believe that I can justify using the first-person plural to describe our common experience.(…) I hate the first-person plural. But it is only now, seeing it in my own writing, that I realise how much I hate it. My resistance to it is almost physical, because more than anything else, to me it represents a physical experience. I can smell the sent of bodies pressed against me in a 1 May parade, or at the celebration of Tito’s birthday on 25 May, the sweaty armpits of a man in front of me, my own perspiration.” (Café Europa – 1996)
Cel mai recent volum –Café Europa Revisited: How to Survive Post-Communism (2025) este o meditație necesară pentru a rememora ultimele 3 decenii de evenimente, mentalități și metamorfoze politice. Am selectat aici câteva pasaje – mai lungi ce e drept – care fac o arheologie de recuperare a formării omului politic Viktor Orbán care este pus în primă ipostază într-o ludică imagine față în față cu Angela Merkel – într-un loc de joacă. Sunt informații de istorie recentă care își găsesc substanța și sensul în privirea mult mai în urmă. Trasarea portretului liderului de la Budapesta ne lasă cu niște perspective care explică situații imediate prin care trecem astăzi în propriul nostru spațiu cultural și politic:
„Imagine a seesaw in a playground, with Angela Merkel sitting on one end and Viktor Orbán on the other; when Merkel is down, Orbán is up. There is a strange equilibrium between these two personalities, because with the descent of one, the other rises. The same applies to their policies on refugees. The balance of power started to shift in favor of Orbán as he became the leader of the opposition to the “open door policy” that Merkel had initiated. As it happens, the wave of refugees not only washed up desperate people on the shore, but a new political superstar as well.”
„Relatively short and stocky, with an expanding belly drawing attention to his neglect of both body and looks (after all, in Eastern Europe it is enough to be a man!), with a chin up in the air and piercing eyes, Orbán knows how to dominate people. If Merkel has the appearance of a housewife, then he is pretty much the image of an Eastern European macho. Try as he might, he dresses badly; his shirts always look too tight and his suits cheap, even though they are surely not. There is something about these Eastern European politicians that, even today, gives them away as being from the East.”
„By contrast, Orbán is from a peasant background. Born in 1963 in a village near Budapest, he grew up in a house without running water. I could easily imagine him running free outside, playing soccer and fighting with other boys, like any other kid. Only education, that is his brain and ambition, could get him out of this village life—education served as a great means of social advancement under communism. His opportunism became evident only much later when, for example, although an atheist in his youth, he became a member of the Protestant Reformed Church, in which he then remarried his Catholic wife, Aniko, and baptized his already grown children. This was a premeditated political decision, just like when he switched from representing the enlightened pro-Western elite to representing workers and peasants. Orbán simply realized that he could reach them better if he pretended to be religious.”
„Since awarding that grant, Soros has devoted substantial funds to former communist countries by financing NGOs (non-governmental organizations) facilitating the development of democracy. He has spent a good deal of money on his native Hungary in the process. Orbán knew that the heroic defense of Hungary against refugees would soon be forgotten once the country stopped receiving them, so he launched an anti-Soros campaign. Soros was said to be behind the invasion of the EU by Muslim refugees. It was Soros who, together with Brussels, was planning to undermine European Christian culture and identity. Of course, Orbán never offered any explanation or proof as to why Soros would devise such a devious plan—except the obvious one: that he is a Jew. Although Orbán never stated that either. Inevitably, this anti-Soros campaign had a strong anti-Semitic undertone. The tactic worked and Orbán won the elections. He has also essentially forced Central European University, funded by Soros since 1991, out of Hungary. The institution has moved to Vienna. There it could come in handy as a fig leaf to help cover up the excesses of the right-wing government of Austrian Chancellor Sebastian Kurz.” (Café Europa Revisited: How to Survive Post-Communism – 2025)
