Popularitatea imensă a Elenei Ferrante pare să fie paradoxală în contextul editorial de astăzi unde promovarea propriei imagini, nesfârșitele interviuri filmate, acțiunile de vizibilitate de pe social media sunt toate ingredientele principale pentru a aduce cititorii spre cărțile tale. Cum poate o autoare care refuză să fie cunoscută în biografia ei reală, despre care nu poți găsi nici măcar o fotografie, cu o prezență publică inexistentă – să fie atât de reală și apropriată de cititori?
Încă de la debut, autoarea Tetralogiei Napolitane a ales un pseudonim – Elena Ferrante fiind un omagiu sonor adus scriitoarei care a inspirat-o profund, și anume: Elsa Morante. Hotărârea de a nu se arăta a fost argumentată prin ideea concretă că „tot ce am de spus, spun în cărțile mele”. Contactul celui care citește scrierile Elenei Ferrante se realizează astfel direct – prin lectură și atât.
Această atitudine radicală este poate și unul dintre motivele pentru care citim mai în detaliu și cu mai mare atenție rândurile scrise de ea – pentru a prinde atât narațiunea, cât și amprenta autoarei.
Dedicată cercetării vieții interioare a personajelor
Caracterul comun al cărților sale este o privire onestă în interiorul intimității gândirii, sentimentelor și afectelor personajelor sale care se deschid în deplina umanitate, cu puncte luminoase și cu hăuri tenebroase unde invidia, frustrarea și egoismul se desfășoară liber, limitări în care ne regăsim, indiferent de busola morală pe care o avem.
„Ce m-ar fi costat să mă mut la altă umbrelă, ceilalți o făcuseră, chiar și olandezii, eu de ce nu? Sentiment de superioritate, aroganță. Autoapărare a lenevirii meditative, tendință cultă de a da lecții de civilizație. Tâmpenii. Îi acordasem multă atenție Ninei doar pentru că, fizic, mă simțeam mai apropriată de ea, în timp ce Rosaria, care era urâtă și fără pretenții, nu merita nici măcar o privire de-a mea.” Elena Ferrante, „Fiica ascunsă”
Viața femeilor este o temă-personaj în care carcasele fixe și stereotipurile sunt dizolvate. Nimic din ce se presupune că ar fi „feminin” nu este lipit ca etichetă dictată de mentalitate sau perspectivele de „bun-simț”. Există femei care nu mai vor să fie mame și pleacă, prietene care se trădează iubindu-se, femei înșelate care își găsesc autenticitatea tocmai în traumă.
Vocea interioară a personajelor feminine devine un spațiu mental în care ne putem plimba și explora fiecare ungher, autoarea punând lumina asupra incongruențelor, lucrurilor care nu ar trebui spuse sau recunoscute. Elena Ferrante nu aduce instrumente etice de tăiere a realității, ci analizează cu o obiectivitate rară egoismul, minciuna, iraționalul, agresivitatea, lipsa de iertare. Pentru că toate le avem alături de blândețe, altruism, dedicare și compasiune. Asta este una dintre sursele de magnetism ale literaturii pe care o face: personajele feminine care trăiesc în paginile sale sunt complete, au abilitatea de a trăi cu adevărat și de a ne oferi puncte de întâlnire și regăsire.
„Zilele abandonului”
În „Zilele abandonului” o femeie este pusă în situația de a fi părăsită de soț pentru altă femeie – un scenariu de lucru atât de des întâlnit încât poate părea lipsit de originalitate. Dar urmărirea căderii emoționale a personajului și regăsirea unei noi identități este o trasare atât de holistică a temei pierderii și găsirii propriei identități încât pare că această poveste „veche” este spusă pentru prima oară cu asumarea tuturor ramificaților de afect și comportament care pot crește dintr-o despărțire plină de agonie.
Începutul romanului este o demonstrație de forță a povestirii, o punere în scenă curată prin dimensiunea restrânsă, dar care pulsează cu subtexte labirintice:
„Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească. A făcut-o în timp ce strângeam masa, copiii se ciondăneau ca de obicei în cealaltă cameră, câinele visa mârâind lângă calorifer. Mi-a zis că era confuz, trecea prin momente grele de oboseală, de nemulțumire, poate de lașitate. A vorbit îndelung despre cei cincisprezece ani de căsnicie, despre copii, și a recunoscut că nu avea nimic de reproșat nici lor, nici mie. A păstrat o atitudine demnă ca întotdeauna, cu excepția unui gest exagerat al mâinii drepte când mi-a explicat, cu o grimasă infantilă, că niște voci abia auzite, un fel de murmur, îl împingeau într-altă parte. Apoi și-a asumat vina pentru tot ce se întâmpla și a închis prudent ușa casei în urma lui, lăsându-mă împietrită lângă chiuvetă.” („Zilele abandonului”, Elena Ferrante)
Rolul de soție, de fostă soție intră în conflict cu rolul de mamă, cele două se „canibalizează” o perioadă de timp pentru că deși ni se cere să îndeplinim toate rolurile posibile ca femei, anumite ipostaze se presupune că au prioritate: indiferent de ce se întâmplă, o mamă trebuie să fie mamă – lucru care în realitatea vieții trăite de femei este doar o poveste spusă pe jumătate.
„Povara celor doi copii – responsabilitatea, dar și nevoile concrete ale vieților lor – a devenit un gând chinuitor și stăruitor. Mi-era teamă că nu mai sunt capabilă să am grijă de ei, mă temeam chiar să nu le fac rău, într-un moment de neatenție.” („Zilele abandonului”, Elena Ferrante)
Aici capătă forță modalitatea narativăa Elenei Ferrante – ea nu spune povești pe jumătate, povestește tot ce se pune de obicei în paranteze sau nu este rostit, ori scris – din frica de repercusiuni, din acceptarea tacită că mai bine trunchiem narațiunile trăite de femei pentru a nu fi judecate, pentru a nu șoca.
Autoarea deschide dialogul despre ce înseamnă golurile de înțelegere și de asumare a experienței de a fi mamă – de la biologic la psihologic și unde se împlinesc acele momente de realizare, de găsire a adevărului propriu – o emancipare a adevărului feminin.
„Prietena mea genială” și „Viața mincinoasă a adulților” aduc față de primele trei cărți („Iubire amară”, „Zilele abandonului” și „Fiica ascunsă”) în prim planul povestirii relația de a povesti între femei despre propriile experiențe cum însăși autoarea explică: „..ele au în centru femei care se povestesc pe sine și despre care se povestește. Dacă în celelalte texte protagonistele scriau despre ele – scriau autobiografii, jurnale, confesiuni, îmboldite de rănile lor ascunse -, acum, când eul narator are niște prietene, strădania nu mai e să scrie pentru sine despre tratativele cu lumea, ci să le povestească pe celelalte, să fie povestit, într-un joc complex de identificare și înstrăinare.”(„Între margini”, Elena Ferrante)
„Zilele abandonului e asta: Olga, învelită în trăsăturile femeii culte, soție și mamă, acționează cu abilitate plină de angoasă în cadrul regulilor stabilite ale unui episod minor de criză conjugală, până când totul – genul „scene dintr-o căsnicie” însuși – începe să se dezintegreze.” („Între margini”, Elena Ferrante)
„Pentru mine a fost important să mi le imaginez pe Delia („Iubire amară), Olga („Zilele abandonului”), Leda („Fiica ascunsă”) la persoana întâi, povestind în scris – sub ochii cititorului este scrierea lor. Mi-a îngăduit să mă imaginez – insist asupra acestui verb înadins – și pe mine, cea care scrie, nu ca pe o femeie care printre multele ei activități face literatură, ci ca pe o exclusivă activitate literară, o autoare care, generând scrierea Deliei, Olgăi, Ledei, se generează pe sine. Mi s-a părut că trasez un perimetru de libertate, înăuntrul căruia puteam expune, fără autocenzură, capacități și incapacități, merite și defecte, răni incurabile și suturi, sentimente și emoții ascunse.” („Între margini”, Elena Ferrante)
O imagine care a rămas cu mine din această carte este apariția unor „fantome” dint trecut care materializează poveștile ascultate de fetițe de la mamele lor, de la femeile cu care au crescut.Trasul cu urechea atunci când adulții consideră că cei mici nu sunt atenți este o ipostază cu care putem relaționa direct. În acest pasaj, Olga și prin ea și autoarea marchează o mică artă poetică despre cum a început scrisul și de unde a venit nevoia de a spune povești – de a spune povești despre viața femeilor:
„Poate că lângă mine era, rigidă ca o statuie funerară, femeia părăsită din amintirile copilăriei mele, sărmana. Venise de la Napoli la Torino să mă prindă de marginea fustei, înainte să cad de la etajul al cincilea. Știa că voiam să plâng pe umărul soțului meu lacrimi de sudoare rece și sânge, să-i strig: rămâi. Ea, sărmana, îmi amintesc că făcuse asta. La un moment dat, într-o seară se otrăvise. Mama le spunea cu voce joasă celor două lucrătoare, una brunetă, cealaltă blondă: „Sărmana crezuse că soțul o să regrete și o să dea fuga degrabă la căpătâiul ei, ca să fie iertat”. În schimb, el rămăsese departe, prudent, cu cealaltă femeie pe care o iubea acum. Și sentimentele de amărăciune ale acelei povești și ale altora, identice, pe care le cunoștea o dădeau pe mama să râdă amar. Femeile fără iubire își pierdeau strălucirea din ochi, femeile fără iubire mureau de vii. Glăsuia așa când cosea ore în șir, iar între timp le vorbea de rău pe clientele care, la sfârșitul anilor 60, încă-și făceau hainele pe comandă la ea. Narațiune, bârfă și cusut: eu ascultam. Acolo, sub masă, în timp ce mă jucam, am descoperit nevoia de a scrie povești.” („Zilele abandonului”, Elena Ferrante)
„Fiica ascunsă”
„Îmi era de-ajuns să mă simt ocrotită, fără termene de ținut minte, fără urgențe de înfruntat. Nimeni nu mai depindea de grija mea și eu însămi, în sfârșit, nu-mi mai eram o povară.”(Elena Ferrante – „Fiica ascunsă”)
Leda este o profesoară de literatură engleză, o femeie la mijloc de viață, divorțată, cu doi copii. Când fiicele sale hotărăsc să plece de acasă pentru a petrece timp cu tatăl lor care se află în Canada, Leda presimte că va trăi o perioadă de tristețe și singurătate. Ceea ce se întâmplă de fapt cu ea este o stare de eliberare și o nouă energie dedicată regăsirii propriei identități pierdute în grija pentru ceilalți. Astfel, hotărăște să facă o vacanță mai lungă la malul mării unde se va apropria de viața unei familii pe care o privește când pe furiș, când de foarte aproape. Păpușa fetiței din această familie devine un personaj-obiect care aduce în prezentul Ledei lucruri nerezolvate și neînțelese din trecutul său. „Fiica ascunsă” este una dintre cele mai captivante meditații asupra înțelesului feminității în deciziile și transformările provocate de maternitate.
„M-am plimbat mult, într-adevăr, cu geanta pe umăr, cu sandalele într-o mână, cu picioarele în apă. M-am întâlnit, venind din direcție opusă, rar, doar cu câte un cuplu de îndrăgostiți. În primul an de viață al Martei îmi dădusem seama că nu-l iubeam pe soțul meu. Un an dur, fetița nu dormea niciodată și nu mă lăsa nici pe mine să dorm. Oboseala fizică e ca o lupă.” (Elena Ferrante – „Fiica ascunsă”)
Povestirea pe care o face Leda este pusă în aceiași „tradiție” a personajului feminin principal care intră în ipostaza de scriitoare și care își reia capacitatea creativă și intelectuală după o perioadă de domesticitate/ de pierdere „prin viață” pentru că: „A citi, a scrie, acesta a fost mereu modul meu de a mă liniști.”
Cum notează chiar Elena Ferrante în arta sa poetică „Între margini” despre acest roman, fibra Ledei este în conexiune directă cu cea a Olgăi din „Zilele abandonului”: „Fiica ascunsă este mai ales asta: Leda, învelită în trăsăturile femeii culte, divorțată cu copii de-acum mari, acționează cu dezinvoltură în cadrul regulilor stabilite ale unui episod minor horror, până când totul – genul „horror” însuși – începe să se dezintegreze.” („Între margini”, Elena Ferrante)
„Altă dată m-a impresionat timpul leneș petrecut în apă de cele două, mama care-și ținea fiica strâns de mijloc, fata care-i înconjura cu brațele gâtul mamei. Râdeau bucurându-se de plăcerea de a-și simți corpurile lipite unul de altul, de a-și atinge nasul cu nasul, de a gâlgâi în apă, de a se pupa.” (Elena Ferrante – „Fiica ascunsă”)
Recunosc că pasajele cu care am rezonat profund au fost cele despre experiența de a fi mamă, de „micile-mari” revelații legate de modul în care ne descoperim copiii în ipostaze care sunt în afara discursului tradițional despre cum „trebuie” să îi privim sau să interacționăm cu ei:
„În realitate, dacă stau bine să mă gândesc, îndrăgeam mult la fiicele mele ceea ce mi se părea străin. La ele – simțeam eu – îmi plăceau mai mult trăsăturile care proveneau de la tatăl lor, chiar și după ce căsnicia noastră s-a terminat furtunos. Sau acelea care trimiteau la strămoși despre care nu știam nimic. Sau acelea care păreau, în combinarea organismelor, o invenție ciudată a întâmplării.” (Elena Ferrante – „Fiica ascunsă”)
În același timp, evidențierea limitărilor care le aduce identitatea de mamă și moștenirea unor trăsături văzute la mamele, bunicile noastre devin palpabile, de ignorat: oboseala, nemulțumirea, lipsa de echilibru:
„… mama mea, bunica mea, înlănțuirea de femei mute sau țâfnoase din care proveneam. Ocazii pierdute. Ambițiile erau încă arzătoare și hrănite de corpul tânăr, de o imaginație care aduna plan lângă plan, dar simțeam că obsesia mea creativă era dată la o parte tot mai mult de realismul afacerilor universităților și de atitudinile oportuniste privind o posibilă carieră. Mi se părea că sunt închisă în propriul meu cap, fără șansa de a mă pune la încercare, și eram exasperată.” (Elena Ferrante – „Fiica ascunsă”)
Ecranizare după carte: „The Lost Daughter” – recomandare film
Am pornit cu ideea că nu ai cum să faci o dramatizare cinematografică la romanul „Fiica ascunsă”, pentru că nu ai cum să poți reda monologul interior al Ledei. Și ce faci cu toate investigațiile narative de analiză??
„The Lost Daughter” (regia Maggie Gyllenhaal, 2021) demonstrează că atunci când viziunea regizorală sensibilă pune în valoare o actriță cu o expresivitate nuanțată ca Olivia Colman,sepoate povesti prin imagini și cadre (aproape) tot ce nu este rostit, dar există în carte. Vă recomand acest film după lectura romanului – e o modalitate de a fixa textul și de a vedea posibilitățile de deschidere a narațiunii Elenei Ferrante într-un univers extrem de concret și apropriat.
