Nici nu a început decembrie încă, dar mental eu sunt deja în 2026. Ultimul an a fost unul dificil-ism pentru mine pe plan profesional – care, dacă suntem oneste cu noi, nu e niciodată un singur plan pentru că vine cu zecile de ramificații din cadrul personal, deci voi reformula: Ultimul an a fost unul dificil-ism pentru mine pe toată axa personal-profesională. Am intrat în ianuarie 2025 cu rămășițele unui blocaj major care îmi dinamita atât sfera profesională cât și toată substanța mea interioară pentru că era legat de scris. Cum puteam să țin cursuri în care să ghidez oamenii în ale scriiturii dacă eu nu puteam să scot pe pagină aproape nimic? Și o să vă fac confesiunea dureros de intimă că trec frecvent prin perioade de blocaj cu scrisul – pentru că este activitatea centrală a identității mele și pentru că acest nucleu l-am format încă din anii de școală, atunci când nu pot scrie se instalează în mine o apatie care pare că înghită hulpav tot ce e în jur. Am învățat să simt când se aproprie și de-a lungul timpului am găsit niște arme cu care să mă lupt iar de ieșit victorioasă din bătălie ies întotdeauna, dar după campanii militare interioare care îmi consumă multă energie. Pentru mine blocajul nu se manifestă ca o lipsă totală a scrisului – nu abandonez niciodată jurnalul, dar atunci când vine sufocarea asta de incapacitate nu mai pot avansa cu scrisul la proiectele pe care le am, la cartea pe care o tot pregătesc de ani buni sau la lucrul pentru cursurile pe care le fac. Când se întâmplă mă simt nefolositoare, fără rost, golită.
Și ca să ies din groapa asta am nevoie să ajung din nou aproape de scris, de scrisul care mă împlinește, de scrisul cu miez și sens și care rămâne neșters de editări sau supărări. În astfel de momente îmi găsesc ancora în cărți care mă pot motiva să mă recalibrez, ca să pot relua de unde am rămas.
Așa că în ianuarie am ales Calea Artistului de Julia Cameron – carte pe care am tot recomandat-o persoanelor cu care lucrez. Notasem multe pasaje de acolo și le ofeream ca argument pentru diverse exerciții de scriitură personală – știam că funcționează și că are rezultate, dar nu îmi luasem timpul să o pot urmări pas cu pas în propria practică de scris (pantofarul care nu are pantofi cum se spune). După revelion, mi-am zis: uite ești tu cursanta acum și ai tema asta – scris în fiecare zi după recomandările autoarei. Am lucrat așa mai mult de o lună, am parcurs pagină cu pagină și am tras de mine să scriu cât de mult puteam. M-a scos din blocaj și m-a adus din nou la treabă și am rămas de atunci cu practica propusă de Julia Cameron de a avea o întâlnire săptămânală cu artistul – un rendez-vous pe care îl faci cu tine pentru a vedea o expoziție, pentru a merge la un muzeu, la teatru, pentru a frunzări cărți în librării, pentru a scrie într-o cafenea sau pentru a face orice tip de activitate care îți alimentează creativitatea și te scoate din casă.
Încerc să mă țin de rutina asta și de atunci am inclus tot soiul de outings culturale pe care le făceam în tinerețe dar pe care le-am pus într-un plan îndepărtat după ce am născut.
Nu văd în fiecare săptămână o expoziție nouă de artă, dar îmi dedic două ore scrisului într-o cafenea. Este un lucru pe care îl făceam și în „alte vieți” – în liceu, mai mult pentru a părea interesantă, recunosc, iar „în tinerețe” pentru a lucra la diverse texte pe care le credeam eu tare avangardiste (nu erau, în mod clar, mai mult mă plângeam de nepotriviri amoroase în termeni destul de simpli).
Acum, la maturitate, impulsionată de autoare în care am încredere merg cu scopul de a-mi umple paginile de caiet cu orice îmi trece atunci prin minte, într-un spațiu în care pot vedea oameni, pot asculta zumzetul discuțiilor și pot bea ceva bun pentru a simți că îmi acord un mic răsfăț.
Acest ieșit săptămânal la scris este o sugestie de antrenament scriitoricesc pe care am găsit-o prima oară la Natalie Goldberg în Writing Down the Bones (altă carte pe care o recomand constant – fiind lectura clasică pentru oricine vrea să se apuce de scris: dacă nu știi cu ce să începi, începe cu „oasele”). În capitolul Writing in Restaurants, Natalie Goldberg explică de ce practica de a scrie în alt loc decât acasă îți dă o vitalitate specială și te îndrumă chiar și ce să comanzi ca să îți faci momentul de scris cât mai plăcut și fezabil. Ea spune de mers în restaurante, dar include și cafeneaua – iar pentru mine ca bucureșteancă e mult mai ușor să aleg o cafenea – sunt absolut peste tot – mai ales că dacă mănânc în oraș am tendința să simt oboseală sau chiar să mi se facă somn (o fi vârsta probabil).
Se poate scrie în orice loc, zic eu, dar este adevărat că anumite spații parcă te ajută să scrii mai cu vlagă și potențează mișcarea pixului pe foaie – adică spus mai cu spiel, te bag în starea de flow creativ.
Vreau să vă spun de două locuri care zic eu că funcționează ca rezidențe de scris(ca să dăm și o dimensiune mai prețioasă practicii de a scrie prin oraș – pun aici denumirea asta pentru că mă face să zâmbesc, dar în același timp pentru că e nevoie să găsim un branding mai bun pentru pasiunile și hobby-urile noastre ca să le luăm în serios și astfel să ne luăm în serios pe noi înșine – Cum să nu ne organizăm dacă avem o rezidență de scris săptămânală?
Forma Cafe de pe Str. Ion Ghica nr. 4 e un spațiu în care poți găsi inspirație and so much more. Recunosc că am tras cu urechea la multe conversații interesante de la tinerii care frecventează această cafenea – chiar m-a ajutat- trasul cu urechea în toată ne-eleganța lui – să trec peste clișeul: tinerii din ziua de astăzi nu mai sunt domne’ ca noi – pentru că pe măsură ce avansăm în vârstă nu mai intrăm în contact real cu generațiile noi și avem tendința să aplicăm clișee care ne deranjau și pe noi la vârsta lor, remember? Și tocmai prezența lor proaspătă, cu dinamica șugubeață a etapei spre sau după 20 de ani creează o atmosferă în care poți capta vigoarea din altă decadă de vârstă – spus mai direct: am mai prins și eu din încrederea lor orientată spre viitor, pentru că sunt conștientă de cât de mult stau cu gândurile mai mult în trecut sau în panica prezentului și nu prea îmi orientez speranța înspre ce va urma (pentru că prea mult fatalism de vârsta a doua).
Cafeaua este foarte bună iar cei care lucrează acolo sunt, și spun asta ca o mamă mândră, minunați – personalități generoase care știu să construiască un spațiu în care să te simți în largul tău și care sunt tare atenți să ai toate condițiile pentru ați vedea de scris.
Am probat mai multe mese, iar locul meu preferat este tejgheaua de lângă geamul imens de la intrare unde poți vedea Centrul Ceh de vis-a-vis și când e cald, oamenii care stau la mese afară sau trecătorii și turiștii care se plimbă cu privirea orientată în sus și nu în jos ca noi localnicii.
În Forma Cafe îmi merge bine scrisul despre… scris într-un jurnal dedicat descoperirilor pe care le fac despre propriul proces de a compune texte, ce iau cu mine din lecturile pe care le fac (includ și pasaje care mi-au plăcut sau care îmi oferă inspirație), ce tematici vreau să dezvolt sau cum evoluează sau nu capacitatea mea de a mă exprima prin cuvinte.
În ultimul timp am mers să scriu la ceainăria de la librăria Humanitas de lângă Cișmigiu – aici o să aveți parte de atmosfera de librărie, de oameni care intră să se uite la cărți – ocazie bună să mai afli ce se citește „direct din teren”. Proximitatea sutelor de titluri din jur nu este intimidantă, dimpotrivă, cred că se unesc ca un cocon de file scrise care încearcă să te „țină pe pagină”.
Lista de prețuri din meniu este un dar în perioada asta economică – poți lua un ceai cu 10 lei și să scrii liniștită 1 oră sau chiar două. Eu merg pe varianta un pahar de vin roșu care este tot la un preț modic. Și aici e avantajul de avea geamuri imense prin care poți să vezi „mișcarea străzii”, oameni care trec ca prin vitrină și care se pot transforma în mici crâmpeie de personaje sau idei.
Aici prind alt fel de stare și am observat că îmi vine mai ușor să scriu mici schițe pentru cartea de memorii la care lucrez. Parcă se adună conexiuni între amintiri și stări prezente – cred că la asta contribuie spațiul de librărie propriu-zis pentru că îmi aduce aminte de ideea de povestire și numai văzând cotoarele aranjate pe rafturi fac legătura cu alte narațiuni prin care am trecut și care mai deschid perspective noi de fiecare dată. Ca protocol pe care îl urmez, întâi mă plimb printre cărți, răsfoiesc câteva pagini de masa de apariții noi, nu ratez masa cu recomandările librarilor(foarte bune!) și dau un ochi în secțiunea de istorie și în cea de memorii pentru că old habits never die și abia apoi mă așez la masă.
Vă las cu aceste două recomandări de spații de scris – doar două și nu mai multe pentru că am nevoie să testez un loc mai mult timp, cu frecvență ca să pot să fiu împăcată că v-am trimis unde trebuie. Ca final, am selectat câteva citate din Writing Down the Bones care să vină ca argument la ce am încercat să spun mai sus: dacă eu nu vă conving, Natalie Goldberg sigur o va face:
„But why go to all this bother? Why not just stay home and write? It is a trick I use. It‘s good to change the scenery from time to time, and at home there is the telephone, the refrigerator, the dishes to be washed, a shower to be taken, the letter carrier to greet. It’s good to get away. Also, if you made the effort to get to a cafe, you can’t leave so quickly to do something else the way you can in your own home.
„Oddly enough, writing in a cafe can work, too, to improve concentration. But instead of reducing stimulation, the cafe atmosphere keeps that sensory part of you busy and happy, so that the deeper, quieter part of you that creates and concentrates is free to do so. It is something like occupying a baby with tricks, while slipping the spoon full of applesauce into her mouth. Mozart used to have his wife read stories to him while he was composing for the same reason.”
„The stimulation in a restaurant can also be used in another way. Turn to face it and get on that carousel and go for a ride. Keeping your hand moving, write with the waves of energy, throwing in details you catch around you and mixing them with your own thought flashes. The outside excitement can stimulate and awaken feelings inside you. There is a wonderful give and take.”
„I don’t think everyone wants to create the great American novel, but we all have a dream of telling our stories – of realizing what we think, feel, and see before we die. Writing is a path to meet ourselves and become intimate. Think about it: Ants don’t do it. Trees don’t. Not even thoroughbred horses, mountain elk, house cats, grass, or rocks do it. Writing is a uniquely human activity. It might even be built into our DNA. It should be put forward in the Declaration of Independence, along with the other inalienable rights: `Life, liberty, and the pursuit of happiness – and writing.”
„Learning to write is not a linear process. There is no logical A-to-B-to-C way to become a good writer. One neat truth about writing cannot answer it all. There are many truths. To do writing practice means to deal ultimately with your whole life.”
