„Prozatoarea împlinește în anii debutului 22 de ani. Este unul dintre cei mai tineri autori de roman din întreaga istorie a romanului românesc.”
CORNEL UNGUREANU, ÎN PREFAȚA DE LA „DOMNIȘOARA LOU ȘI TRANDAFIRUL GALBEN”, EDITURA FACLA, 1985
Scriitoarea Anișoara Odeanu rămâne și azi un nume literar aproape necunoscut chiar și pentru cititorii pasionați de perioada interbelică românească. Ea nu este singura autoare care a fost uitată, destine similare au suferit și Sanda Movilă, Ticu Archip, Ioana Postelnicu sau Sorana Gurian – asta pentru a enumera doar câteva. Dar cazul Anișoarei Odeanu este unul particular – nu numai lipsa unor reeditări a revărsat umbra asupra publicațiilor ei, ci și alegerea sa de a participa prin texte de propagandă pentru mișcarea legionară. Notăm de la început acest fapt pentru că el este relevant atât în conturarea portretului scriitoarei, cât și pentru contextualizarea exactă a „tăcerii” sale publicistice care va dura mai mult de 20 de ani. Reabilitată în 1965, autoarea bestsellerului „Într-un cămin de domnișoare” din 1934 își reia activitatea, dar fără reușitele anterioare războiului.
„Singurătatea asta are ceva de început de lume, de spatii interplanetare. „Doamne, vreau să trăiesc și eu așa, nu-ți cer dragoste. Doamne, vreau să fiu fericită așa”, mă rog în gând, exaltat. Oare ce gândește Peter? „Doamne, fă să fiu fericită așa, să fiu fericită că n-am pe nimeni, pentru că am pierdut tot, pentru că trebuie să plec.”
ANIȘOARA ODEANU, „CĂLĂTOR DIN NOAPTEA DE AJUN”
Context biografic
Doina Peteanu (numele real al Anișoarei Odeanu) se naște în 1912 într-o familie de intelectuali care îi încurajează de mică atracția către scriere și literatură.
Tatăl ei este profesor de limbă română, culegător de folclor, publicist, autor de studii de istorie literară, întemeietor de reviste, directorul liceului „Coriolan Brediceanu”. E principalul animator al vieții culturale lugojene în perioada 1920-1944.” Mama, Viorica Bujigan provenea dintr-o familie de învățători bănățeni. Moare la numai 24 de ani și lasă o fiică orfană care va fi îndrumată cu mare grijă, dar și control de tată.
Profilul tinerei Doina Peteanu este conturat prin lumina unor realizări deosebite la învățătură și în lumea literelor. Debutul și-l face încă de la vârsta de 10 ani cu poezie și proză scurtă și este încurajată de tatăl său să persevereze pe acest drum care în scurt timp se sedimentează prin lauri, premii și distincții. Rolul ei de „copil minune” este recunoscut în localitate:
„Cineva și-o amintește ca o minune locală, înconjurată nu numai de adorația părintelui director, ci și de respectul liceenilor literați.”
Cele mai substanțiale premii pe care le va primi, în această perioadă a vieții, vor fi cele de la societatea cultural-științifică „Tinerimea Română” începând din 1925, alături de premiile de la „Adevărul literar”. Publică în continuare în diverse reviste literare și este apreciată pentru „fraza întocmită cu frumusețe”.
Într-un cămin de domnișoare (1933)/ Călător din noaptea de Ajun (1936)
Anii de facultate pe care îi va urma la București vor reprezenta baza de inspirație pentru primul ei roman „Într-un cămin de domnișoare”.
În această perioadă, tânăra este atrasă de glamour-ul starurilor de cinema precum Greta Garbo sau Marlene Dietrich – lucru care se regăsește și în compunerea literară – „În primele ei romane personajul-narator istorisește cum a încercat să devină asemenea vedetelor iubite: cum și-a confecționat masca Gretei Garbo, de pildă. Pozele din acești ani sunt senzaționale, cine răsfoiește un album „Anișoara Odeanu 1935” poate bănui că are în față nu fotografiile unei scriitoare, ci ale unei actrițe de succes.” (Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983)
Atmosfera anilor 1930 în mediile literare bucureștene este efervescentă. Climatul creativ, prieteniile literare, formarea de comunități în jurul cenaclelor literare sau chiar în atmosfera teraselor sau a cafenelor decupează o perioadă extraordinară despre care s-a scris foarte mult în istoria literaturii românești.
În acest context interbelic, Anișoara Odeanuîși formează niște coordonate în comunitatea literară și reușește să-și publice primul ei roman – „Într-un cămin de domnișoare” în 1933 – un an deosebit de bogat din punct de vedere publicistic – numit chiar „Anul de aur al romanului românesc”
Mai exact ce cărți au fost publicate în 1933?
Jean Bart – „Europolis”
George Călinescu – „Cartea nunții”
Mircea Eliade – „Maitrey”
G. Ibrăileanu – „Adela”
Hortensia Papadat-Bengescu – „Drumul ascuns”
Camil Petrescu – „Patul lui Procust”
Mihail Sadoveanu – „Creanga de aur”
Ionel Teodoreanu – „Golia”
G.M. Zamfirescu – „Maidanul cu dragoste”
Este o perioadă în care literatura românească face dislocarea narativă din lumea rurală a satului și descoase cu mare nerăbdare universul citadin, imaginea marelui oraș care determină un alt ritm de viață, alte tematici cotidiene și în același timp alte problematici sufletești.
N. Steinhardt spunea că deceniul al patrulea a fost deceniul unei „dragoste nebune de viață”, al unei „pofte nebune de a trăi”.
„Într-un cămin de domnișoare este un roman tipic pentru anii 1930: roman citadin, nutrit – ca atâtea cărți ale vremii- dintr-un soi de fervoare de a surprinde ritmurile extrem de vii ale orașului modern și dintr-o mistică a tinereții, a vitalității exuberante; totodată roman subiectiv, în căutarea autenticității. Subiectul – cu vădite ecouri autobiografice – are în vedere, în linii mari, întâlnirea decisivă a unei tinere provinciale cu mirajul „cetății vii.”
Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011
Avem ocazia de a vedea lumea anilor 1930 cu toate specificitățile și „decorurile” ei. Prin trasarea unei observații de jurnal, scrierea poate fi citită și ca un document al epocii despre cum era viața unei tinere femei atunci, ce presupunea viața cotidiană din acest punct de vedere și care era pulsul societății.
„Dany Penzza (dublul ficțional al Doinei Peteanu…), studentă la Literele bucureștene, consemnează într-un jurnal foarte sprințar ceva din experiențele sale de căministă și de inocentă descoperitoare a vieții Capitalei, plictiseala cursurilor neatractive, micile dezamăgiri sentimentale, indecizii și nemulțumiri, tot felul de povești culese din viața fără surprize mari a colegelor sau, pur și simplu, impresii disparate, reverii adolescentine.”
Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011
„Toată lumea, în jurul meu, trăia după cum o tăia capul. Fiecare se îngrijea de el însuși și fiecare părea a fi preocupat de câte ceva și mulțumit de faptul că avea preocupări. Numai eu n-aveam nici o preocupare, nu mă interesa sincer nimic și nimeni nu se interesa de mine. (…) Petreceam restul timpului într-o dormitare bolnăvicioasă, ce se întrerupea numai pentru mese. Mă bucuram acum exagerat, când aveam un menu bun și tot așa de tare mă întristam când era menu-ul prost. Singurul meu ideal era să pot să mănânc bine, să dorm cât de mult și să am bani ca să-i dau Suzanei, să-mi cumpere ciocolată sau fructe, în fiecare după-masă.” (Anișoara Odeanu, „Într-un cămin de domnișoare”)
„Prima impresie pe care o ai deschizând romanele Anișoarei Odeanu e aceea a unei atmosfere de vacanță: o dezordine veselă, o jovialitate explozivă ne întâmpină în chiar prima pagină a „Căminului…” Titlurile larg explicative pavoazează fiecare capitol, ca și citatele din operele maeștrilor. Între alintarea naratoarei și sclipirile multicolore ale citatelor, ale dialogurilor, ale „autocriticii”, ale „proceselor verbale” care vorbesc despre stadiile cuceririlor amoroase, o abundență de confidențe. În premieră absolută.” Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983
Autoarea spune că și-a scris primul roman într-o singură lună (între 1 și 30 septembrie 1933)
„Tema e vizibilă mai ales în Călător din noaptea de Ajun, roman în care cotidianul e valorificat ca aleatoriu, ca istorie întâmplătoare; totul are loc în preajma Nunții, lipsind tocmai Nunta – intrarea în ordinea firească a lumii. Haosul nu este învins, aceasta este tema romanului. Încercarea eroinei de a se sinucide nu se datorează „deziluziei amoroase” ci lipsei de sens a lumii.” (Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983)
„Călător din noaptea de Ajun” continuă coordonatele de jurnal din primul roman, dar merge mai departe în explorarea unui univers mult deschis. Olga, avatarul narativ prin care se conturează unghiul subiectiv al povestirii, este o tînără femeie cu o mentalitate „eliberată”, modernă, care alege să plece neînsoțită la Grenoble pentru a urma niște cursuri de vară la Facultatea de Litere de acolo. În aceast context, Olga se îndrăgostește de Peter, un neamț cu care va călători prin Europa – oferindu-ne un spațiu narativ care descrie o lume cosmopolită. Romanul trasează această poveste de dragoste care nu se termină cu un final fericit și a cărei rememorări constituie un prilej de analiză interioară a evenimentelor care au conturat sentimente și așteptări în sufletul și mintea protagonistei.
„În căutarea sensului pierdut ar putea fi titlul care ar grupa cele două romane ale Anișoarei Odeanu. Dar nu numai ale ei; întreaga generație literară a deceniului este marcată de această obsedantă căutare.” Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983
„Primele două romane ale Anișoarei Odeanu sunt, în bună măsură, romane spectacol. Personajul se confesează, dar cu gândul la repere sigure. Noi avem dreptul de a fi contemplatorii suprafețelor, ai învelișurilor, al itinerarelor. Dacă în prima narațiunea trebuie a pune în evidență inteligența, talentul, detașarea, superioritatea (evidentă!) a naratoarei, în cel de al doilea spectacol care poate să atragă atenția este al Călătoriei.”
Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983
G. Călinescu afirma – „Însușirea fundamentală a cărții d-rei Anișoara Odeanu e spontaneitatea, autoarea putând fi socotită cu drept cuvânt: întâia ingenuă a literaturii române.”
Odată cu publicarea primului său roman are parte și de succes iar acest succes se traduce prin intensificarea unor colaborări literare și accesul în mai multe cercuri culturale din București. Astfel, ajunge să aibă o rubrică permanentă în „Adevărul literar și artistic” („Cronica feminină”)
„Eroina încearcă să-și uite eșecul, amăgindu-se o vreme cu flirturi și cu tovărășii superficiale, dar revine mereu la vechile-i obsesii: mediocritatea, ratarea, monotonia existenței și la concluzia că „voi fi și eu unul dintre oamenii amărâți din Bucureștiul acesta mare, că din toată tinerețea mea de acum nu va mai rămâne nimic”. După o tentativă de sinucidere, ca să scape de hărțuirea unui asemena gând imită „tipul de femeie-manechin pe care eu (…) îl invidiam de atâta timp”. „Faci literatură proastă cu tine, dragă Olga, și-i păcat”, avertizează cineva. Introspecția atinfe în unele momente note acute, inuiția psihologică e de mare finețe, ca de pildă în acest pasaj despre angoasa îmbătrânirii:
„Încercam uneori senzația curioasă că sunt foarte bătrână. Nu mă imaginam că sunt îmbătrânită fizic, dar mă simțeam devenind ca lucrurile vechi și prăfuite din case, ca un pian cu coadă, de exemplu, pe care sunt fotografii de rude de mult moarte sau îmbătrânite, în rame de bronz cu îngerați, și buchete primite de domnișoare de altădată de ziua onomastică, pe care, de câte ori se face curățenie, le strânge cu grijă să nu se se prefacă în praf.” ( Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011 )
Autobiografia – ca substanță narativă
„Noi plecăm de la ideea că biografia, adică locul nașterii, climatul familial, mediul copilăriei și al adolescenței au o importanță majoră în viziunea despre lume a scriitorului. Acel Gheza Baci din „Călător din noaptea de Ajun”, tutore înțelegător dar mereu îndepărtat, care favorizează „călătoriile”, precum înseși „călătoriile”, ruperea de o anumită lume, distanțarea de „obârșii” nu sunt fără legătură cu tipul de experiență prin care naratoarea descoperă lumea.”
Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983
Descărcarea autobiografică pe care autoarea o face în chipul unui jurnal în cele două romane aduce în față o asumare a vulnerabilității și în același timp o construire a unei identități prin acceptarea limitelor și prin autoironie.
Transcrierea din viața trăită ca metodă de elaborare a unui spațiu narativ se regăsește la mai multe autoare din perioada discutată: Lucia Demetrius face acest demers în „Tinerețe” iar Cella Serghi în „Pânza de păianjen”.
În cazul prozei scrise de Anișoara Odeanu, autobiograficul devine o cheie de înțelegere a experienței interioare și un instrument pentru a accesa „idealul autenticității”. Instantaneele de viață aduc nota de modernitate printr-un flux al povestirii care se oprește asupra detaliilor cotidiene care nu au miza de a simboliza concepte ascunse, ci de a reliefa o „ființare modernă”.
Camil Petrescu – mentor și prieten
„Anișoara Odeanu e fascinată de Camil Petrescu. „Într-un cămin de domnișoare” ca și „Călător din noaptea de Ajun” sunt scrise cu gândul la el. Evident, nu numai la el, dar mai întâi la el. El este justificarea dar și modelul, e profesorul dar și părintele, e instanța dar și apropriatul căreia I se confesează.”
Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983
Pe Camil Petrescu îl cunoaște în vara anului 1933 pe plaja de la Eforie.
„Această prietenie literară se înfiripă în 1934, la un an de la prima întrevedere, tot la Eforie. Spre surprinderea chițibușarului prozator, tânăra frumoasă, jovială, sportivă, cu atitudine de „miliardară americană”, înnebunită de „cele mai abracadabrante dansuri” pe ritmuri de jazz a scris între timp o carte. „Am scris un roman care cred că are să vă placă”, îl avertizează ea pe Camil, amuzându-se în sinea sa de privirea neîncrezătoare a acestuia. Câteva luni mai târziu, după ce romanul apare la editura Adevărul (ajungând într-o singură lună la două tiraje!) „ cu un titlu caligrafic și o fotografie mironosită pe copertă”, Anișoara Odeanu devine unul dintre musafirii frecvenți ai lui Camil Petrescu.” ( Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011)
„Camil Petrescu a fost personalitatea literară care mi-a influențat în cea mai mare parte destinul, susținându-mă în tehnica cea mai grea, aceea a epicului pur.”
Influența pe care Camil Petrescu o trasează în gândirea literară a Anișoarei Odeanu este plasarea ochiului narativ către prezent, către cotidian și către „valorificarea unei experiențe de viață unice”
Dacă perspectiva generației de scriitori din care Camil Petrescu face parte, plasarea vocii narative se face într-un cadru solitar – „Eu-l solitar”- pentru generația mai tânără, din care face parte și Anișoara Odeanu (alături de Mihail Sebastian, Eugen Jebeleanu, Cella Serghi, Mircea Eliade) – această voce narativă pare să capete un aer de solidaritate, a unei exprimări narative care e trăită în prezent și „împreună”.
Camil Petrescu va fi mentor și în același timp un susținător al scriitoarei – el va scrie cronici pentru aparițiile editoriale semnate de Anișoara Odeanu iar în 1936 odată cu publicarea romanului „Călător în noaptea de Ajun” notează în „Revista fundațiilor”: „E o prezentare directă, nudă, o ignorare a „efectelor”, un profund dispreț, prezent deși nemărturisit, pentru orice soiuri de literaturizare de prost gust.”
În ipostaza ei de jurnalistă demonstrează originalitate și un mod de a scoate un subiect interesant și acolo unde aparent nu ar exista la prima vedere. Camil Petrescu refuză să fie intervievat de autoare pentru un articol la care aceasta se gândea să-l contureze ca pe un studiu-portret. Un jurnalist oarecare s-ar îndrepta spre alt subiect, dar Anișoara Odeanu nu face asta, în schimb construiește un articol cu titlul „Pretext de interviu cu Dl. Camil Petrescu sau cum reușește un gazetar să ia interviu abia în momentul când renunță să-l mai obțină”. Acest articol, apărut în 18 mai 1942 ne aduce în față o perspectivă inedită asupra marelui romancier care este văzut prin interesul său spre crearea unei filozofii inspirată din matematici – „substanțialismul”.
Într-o scrisoare către Camil Petrescu datată 16 mai 1936, Anișoara Odeanu îl anunță pe scriitor că a terminat cel de-al doilea roman al său – „Călător din noaptea de Ajun” confesându-se astfel: „Aș vrea mult să pot să mă reabilitez. Toată lumea crede că Într-un cămin de domnișoare e pe același plan cu Sunt studentă a Marthei Rădulescu și Îmi placi de Erastia Peretz”. Fără a cunoaște contextul literar al epocii ne poate fi greu să încercăm să înțelegem de ce aceste comparații ar putea fi „periculoase” pentru autoare. Cele două scriitoare menționate au succes pe piața romanului de dragoste cu tonalități „scandaloase” – detalii picante din viața unor personaje feminine care navighează „fără prejudecăți” relațiile de tinerețe. Utilizând un cu totul alt stil și alte coordonate literare – am putea să încadrăm astăzi cele două romane ca fiind „romane de dragoste ușoare” – Martha Rădulescu și Erastia Peretz sunt comparate cu Anișoara Odeanu în presa vremii în primul rând în ce privește „succesul de vânzări”. Ca o mică meditație – ne putem gândi că este o perioadă în care scriitoare femei încep să câștige bani din lucrări publicate într-un mod în care nu mai fusese făcut până atunci, presa devine interesată de acest fenomen și ajunge să pună tinerele autoare „în aceiași oală” pentru simplul fapt că aparent numitorul lor comun este acela de a fi femei.
O totală ironie a vieții această situație din care autoarea se chinuie să iasă prin publicarea celui de-al doilea roman – „etichetată” ca o scriitoare excentrică și gata să pună pe tapet detalii intime, Anișoara Odeanu este tocmai opusul: „Nici că se poate găsi, în literatura deceniului, aflată în plină emancipare, vreo proză atât de pudică.” Pentru autoare singurele detalii scandaloase sunt ratarea cursurilor la facultate sau lecturile abandonate pentru o plimbare prin oraș.
Scrisori către Cella Serghi
„Nu mai scriu. Sunt aproape de sfârșit. Scriu dezolant – nu sunt mulțumită deloc, cred că am să termin romanul până plec, dar am să-l las să-l refac când mă întorc, ca să-mi dau seama mai bine de el când îl recitesc. Cine știe, voi avea motive să mă preocupe mai mult. Acum n-am avut nici un stimulent. Nu găsesc interesant nimic din tot ce s-a petrecut până acum cu mine, a scris-o mult mai bine Mircea Eliade în Întoarcerea din rai și Sebastian în De două mii de ani. Iscălesc toate părerile lui Camil Petrescu, în rest. Ce mai pot să spun eu în afară de asta? Nimic Cella, crede-mă, nu pot să-mi fac iluzii…Că am iubit? O spun toate femeile în romanele lor. Că am fost părăsită? A scris-o destul de bine H. Y. Stahl. Singurătate? Toți oamenii care gândesc sunt singuri (…) Că am să mor și n-are să mai rămână nimic în urma mea? Dacă trăiește un Camil Petrescu, un Mircea Eliade – nu mai e nevoie de mine, nu mai pot să contribui cu nimic la nimic, cum mai mult îi face rău unei fete oarecare să semene cu o stea celebră.”
Scrisoare către Cella Serghi, datată 21 martie 1936, semnată Anișoara Odeanu
În cercurile literare interbelice din București, două scriitoare vor reuși să se împrietenească și să își expună vulnerabilitățile și căutările. Anișoara Odeanu găsește în Cella Serghi o confidentă, o persoană care îi poate înțelege trăirile profunde de neîncredere în ce privește conturarea unei cariere de scriitoare. Cele două pot face astfel un schimb de impresii care nu ar fi, probabil, posibil în compania altor scriitori care nu pot înțelege complexitatea identității de a fi și femeie și scriitoare. Fragmentul scrisorii (reprodusă mai sus) adresate Cellei Serghi în 1936 (chiar în timpul revizuirii manuscrisului pentru „Un călător în noaptea de Ajun”) ne oferă niște coordonate de trăire intimă a scriitoarei care deși a înregistrat un succes mare cu debutul ei, numai cu 2 ani mai devreme, pare țintuită de niște limitări impuse total subiectiv – crede că nu poate ajunge la nivelul „marilor scriitori” și acest lucru o paralizează. Ar fi interesant să medităm dacă alți scriitori din generația ei își puneau aceiași probleme – dacă literatura poate exista numai dacă este creată de câțiva „coloși” și restul nu au nici un drept de a-și încerca condeiul.
În repetate rânduri îi scrie Cellei Serghi despre „cabotinismul” său, despre faptul că nu este o persoană interesantă și că nu reușește să muncească pe cât ar vrea pentru a scrie mai mult, iar în final revine obsesiv la ideea că nu își va putea depăși limitele niciodată, nu va putea fi o „mare” scriitoare.
Într-o perioadă în care scriitoarele începeau să fie apreciate dar ținute sub stricta etichetă a „feminității stilului” – această clasare contribuie la un tip de frustare ușor de înțeles azi:
„Ca și Lucia Demetrius, ca și Henriette Yvonne Stahl, ca – de altfel – mai toate scriitoarele noastre interbelice cu o anumită vizibilitate, Anișoara Odeanu primește aplauzele criticilor pentru autenticitatea scrisului său și pentru naturalețea cu care încearcă să lumineze unghere ale controversatului „suflet feminin”. Așa că o recuzită destul de limitată de clișee privind feminitatea ca „misterul feminin”, „literatura feminină” e pusă în joc în cronicile dedicate cărții de debut a Anișoarei Odeanu.” ( Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011)
„Cartea am scris-o. După asta s-ar putea să-mi însușesc o tehnică mai bună și să scriu romane impecabile. Dar carte scrisă cu sânge și cu suflet ca asta n-am să mai scriu Nu se mai poate, Cella. Am început să privesc lucrurile altfel, nu mai am reacțiile acelea spontane, emotivitatea aceea pură. Totul se repetă și reacționez din ce în ce mai după șlabon.”
Scrisoare către Cella Serghi, datată 18 mai 1936, semnată Anișoara Odeanu
Scriitura legionară
„Anișoara Odeanu semnează în publicații ca Porunca vremii sau Cuvântul articole despre spiritul mișcării legionare; scrie chiar și o broșură prolegionară comandată de Ministerul Propagandei. Curioasă opțiune, cu atât mai curioasă cu cât ea e asumată de o veche fidelă a cercului de la Adevărul literar! Ce o va fi determinat pe Anișoara Odeanu să se reorienteze? Poate absența unei concepții coerente asupra politicului, poate un entuziasm naiv, stimulat de marasmul epocii, poate influența (activată subliminal a) iubitului neamț care a îmbrăcat uniforma de ofițer SS, poate o funciară labilitate.”
Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011
Încearcă să se dezvinovățească într-o scrisoare adresată lui Camil Petrescu astfel:
„…îmi dau seama în ce măsură nu aveam habar de politică, de fascism, democrație sau comunism, și cât de improprii erau termenii de naționalism, internaționalism și democrație pe care îi încurcam (…). Nu mai vorbesc că socoteam extrema dreaptă foarte aproape de extrema stângă, ca fiind amândouă antiburgheze și anticapitaliste.”
Consecințele textelor scrise pentru mișcarea legionară îi vor marca viața profund. Încă din 1943 este concediată de la revista „Viața”. Imediat după bombardamentul din București – primăvara lui 1944 – se retrage în provincie alături de medicul Dan Crivetz (care purtase cămașa verde) și cu care se va și mărita.
Într-o altă scrisoare adresată lui Camil Petrescu, acum expediată de la Deva, va căuta iarăși să își afirme regretul: „În ultimul an am făcut o teribilă acrobație „ideologică”, datorită căreia am ajuns exact acolo de unde am plecat în 1934.” și adaugă: „antisemită n-am fost niciodată, cu tot articolul pe care mi-l reproța Cella și Sebastian și pe care l-am regretat teribil.”
După instaurarea puterii comuniste, Anișoara Odeanu nu mai putea apărea în capitală sau în spații literare cu cunoscuta ei angajare legionară. Va urma o perioadă de anonimat, de retragere, de lipsa unei posibilități de a publica sau de a păstra legătura cu prietenii de altă dată.
„Închipuie-ți că fac bucătărie și piață, cu coșul pe braț, în fiecare dimineață, ca orice gospodină; împletesc și cârpesc și n-am mai scris un rând de literatură. Mai mult încă: nu există preocupare mai în afară de viața pe care o duc decât îndeletnicirile scriitoricești.”
Scrisoare către Camil Petrescu
Chiar dacă este reabilitată în 1965 și va reîncepe să publice după o pauză de mai mult de 20 de ani, scriitoarea își va încheia viața în chip tragic – se sinucide la o zi după moartea soțului său, amestecând pastile de Luminal cu alcool.
Anișoara Odeanu – date biografice
1912, 29 mai – se naște în comuna Pădureni, județul Timiș, Doina Steluța Grațiana Peteanu – cunoscută mai târziu ca Anișoara Odeanu.
1922 – debutează în „Lumea copiilor” unde publică poezii.
1922-1929 – urmează școala normală de fete din Lugoj și mai apoi Liceul „Carmen Sylva” din Timișoara
1925- ia premiul II pe țară de la „Tinerimea Română”
1927 – ia premiul II pentru studii – de la „Tinerimea Română”
1928 – începe colaborarea cu revista „Semenicul” și cu „Primăvara Banatului”. Începe să semneze cu pseudonimul Any Od.
1929 – ia premiul I la concursul revistei „Adevărul literar și artistic” cu nuvela „Un examen la limba franceză” – semnează pentru prima oară cu Anișoara Odeanu.
1929-1936 – urmează cursurile Facultății de litere a Universității din București și în paralel se înscrie la Facultatea de Drept.
1930-1931 – urmează la Universitatea din Dijon li Grenoble cursuri de limba franceză.
1930-1934 – scrie „Cronica feminină”, semnată A.O., la revista „Adevărul literar și artistic”.
1932 – primește premiul I pentru studii la concursul „Tinerimii Române”.
1933- primește premiul II pentru studii la concursul „Tinerimii Române”.
1934 – obține concomitent premiul I, pentru aviație, și premiul II, pentru educație morală, la concursul „Tinerimii Române”.
1934 – publică romanul „Într-un cămin de domnișoare” – este un succes, este și reeditat în scurt timp
1936 – publică romanul „Călător în noaptea de Ajun”; în același an își ia licența în drept.
1936-1946 – activează ca avocată în Buurești, înscrisă în baroul Ilfov – Uniunea Avocaților din România. Ca secretară de avocat, a lucrat la Ella Negruzzi, ajutând-o la procesele unor membri ai mișcării muncitorești și la colectarea de fonduri pentru această mișcare.
1938 – publică în „Universul literar” nuvele, versuri, însemnări culturale.
1939 – apare volumul de poeme „Fata lui Codru-Împărat”
1941-1943 – publică „Note culturale” în ziarul Viața, condus de Liviu Rebreanu.
1942 – apare volumul de nuvele „Ciudata viață a poetului”
1943 – publică volumul de poeme „Moartea în cetate”
1946 – se căsătorește cu medicul Dan Crivetz.
1965 – este reabilitatată după ce publicase în anii 1940 texte de propagandă legionară.
1967 – apare volumul de nuvele „Sub lumina verii”
1969 – publică volumul de poeme „Noaptea creației” și volumul de nuvele „Nedumeririle lui Duduță”
1971 – apare „Anotimpul pierdut” – o reeditare a romanului „Călător din noaptea de Ajun”
1972 – publică romanul „Legile jocului”. În același an, scriitoarea se sinucide la o zi după moartea soțului său.
1973 – apare postum romanul „Acele lucruri mari”
