Am început să citesc volumul Lidie Yuknavitch The Chronology of Waterîn așteptarea de a vedea, în sfârșit, debutul regizoral al lui Kristen Stewart – motivația mea avea legătură cu zona „tehnică”, curiozitatea de a vedea cum faci o adaptare contemporană pornind de la un memoir prin lentila unei femei care semnează atât regia, cât și scenariul. Pentru că nu știam despre ce este vorba înainte de a intra în contact cu paginile în sine, mi-am zis că este o lectură pe care o includ în „raftul de lucru”, unde adaug exemple de tehnici și stil pentru cursurile de scriitură personală – încă o carte, încă o fișă de lectură, nimic ieșit din comun.
Cartea mi s-a lipit de mâini, am citit cu pulsul dat peste cap, cu o stare de panică simțită în corp, trăgând puternic aer în plămâni cum m-aș pregăti pentru o nouă scufundare când se termina un capitol.
Este o poveste de viață care conține atât de mult abuz încât pare un ocean care nu se întâlnește aproape niciodată cu țărmul. Abuz sexual, psihologic, fizic, extrem de fizic, o succesiune de atrocități pe care le știm posibile, dar nu le vedem atât de aproape, în fața noastră. Acesta ar fi disclaimer-ul – narațiunile reale povestite de Lidia Yuknavitch te pot gâtui, te lasă aruncată pe jos, scuipată de maree: nu este o lectură pentru cele dintre voi care s-ar putea simți împinse în abis de scenele de viol repetat, de incest, de doliul pentru un copil născut fără viață, de adicția autodistructivă.
Dar autoarea nu cere milă, nu cere, cred, nici măcar înțelegere sau compasiune – și asta aduce un foc imens în confesiunea ei subacvatică. Începe să scrie în jurnal de mică, metodă de supraviețuire, spațiu în care își poate trăi furia, se poate privi cum nimeni din jurul ei nu o privește – ca o ființă umană care își dorește să trăiască în siguranță. The Chronology of Water are acest schelet păstrat de jurnal – fluxul de amintiri curge prin fragmente, repetări și confesiuni care nu au o ordine dictată de cauză și efect. Totul este fluid, esența scriiturii personale – care devine modalitatea de a putea naviga haosul interior.
„In water, like in books – you can leave your life.”
Legătura cu apa este construită pe multiple planuri: Lidia își dorește să fie o înotătoare profesionistă, să se poată imersa la propriu cât mai mult în apă, în mirosul de clor liniștitor al bazinului, în munca de a se perfecționa pentru a ajunge la Olimpiadă – alte substanțe la fel de fluide precum apa o opresc – consumul imens de alcool, droguri; apa devine materialul memoriei, legătura ei cu acest element este o cale de a accesa părți din amintiri închise, zăvorâte adânc; apa este și conceptul care dă structura poveștii sale de viață: memoir-ul fiind împărțit în: I Holding Breath, II Under Blue, III The Wet, IV Resuscitations, V The Other Side of Drowning(capitole care apar și în film).
Recunosc că până să văd filmul nu ajunsesem la finalul cărții – o senzație de a înnota împotriva curentului, întrebarea: oare frumusețea scriiturii mă face să îmi doresc să nu se termine?
După ce s-au rulat ending credits, în aceiași noapte, am recitit și am ajuns la final. Am putut astfel să intru în text alertă și atentă acum la modul în care Kristen Stewart a realizat dramatizarea, ce elemente a ales, cum a creat dintr-un detaliu de descriere mic zona de scenografie sau spațiul, discurs interior transformat în cel mai intim dialog între surori – privind în ambele locuri deodată: film și carte – puterea radicală a corpului literar intră într-o oglindire perfectă cu substanța cinematică; aici nu este vorba despre „dacă filmul este o ecranizare bună” sau „respectă” textul”, aici este cazul rar în care scrierea și imaginea intră într-o relație de simbioză – filmul îți cere să citești cartea și o ilustrează, cartea capătă claritate prin film.
La nivelul de traducere pe ecran al unui memoir, se poate vedea că regizoarea este o persoană care înțelege foarte profund cum funcționează un text de scriitură personală: ne aduce un flux al conștiinței care are suportul vizual fidel cărții, dar care trăiește într-un alfabet cinematic dens: de la primul cadru – imaginea Lidiei văzută din interiorul piscinei spre exterior la montajul afectiv care gestionează trecutul și prezentul nu ca o structură de explicație, ci ca o furtună reală a memoriei. Visceralitatea textului nu își pierde autenticitatea, rămâne ca marcă a vulnerabilității asumate.
Secvențele din film par să plutească, între adâncimea întunecată a amintirilor din copilărie și privirea spre un cer luminos care poate încălzi corpul: momentele de salvare prin artă, prin scris pentru Lidia, mici și mari reușite (de la a fi acceptată în grupul de scriere colectivă coordonat de Ken Kesey, la primele draft-uri ale cărții sale, la găsirea rolului de profesoară de scriere).
Este o poveste despre cum găsești puterea de a te îneca și de a supraviețui – o narațiune despre corpul feminin, loc al dorinței altora și cum îl poți recăpăta ca fiind al tău. La fel și scrisul, cum ne poate face vizibile pe hârtie, prima șansă de a ne vedea, de a ne vedea adevărul oricât de coroziv sau plin de alge, de pietre, de mâl și de ceilalți.
„This is something I know: damaged women? We don’t think we deserve kindness. In fact, when kindness happens to us, we go a little berserk.It’s threatening. Deeply. Because if I have to admit how profoundly I need kindness? I have to admit that I hid the me who deserves it down in a sadness well. Seriously. Like abandoning a child at the bottom of a well because it’s better than the life she is facing. Not quite killing my little girl me, but damn close.”
În discuțiile despre importanța femeilor în cinematografie, mai apar voci să întrebe: „dar de ce?” Se pare că răspunsurile nu sunt evidente, așa că o să dau și eu unul – aici abuzul nu devine o sexualizare care să alimenteze fanteziile unui public masculin care de obicei este împins spre acțiune din filmele care prezintă violul ca scenariu „kinky” posibil; Kristen Stewart conduce scenele grele cu responsabilitate și valoare artistică, accentul cade pe inumanitate, pe zguduirea profundă, nu vedem ce ne așteptam că vom vedea, nu ni se arată totul, pentru că știm cum poate arăta totul, actul penetrării nu mai devine centrul, ce este pus în fața camerei este ce simte victima care devine supraviețuitoare.
Nici cartea și nici filmul nu sunt ușor de privit – dar ce este? E războiul mai ușor de privit? Sau acolo nu ne mai uităm pentru că e greu și oricum „ce pot eu să fac…” Cred că este momentul să trecem peste sistemul de protecție pe care l-am tot alimentat prin nepăsare și efectul narcotic de a fi online, viața unei femei este plină de nedreptate, durere, răni peste răni, poate nu ca ale Lidiei, dar pe undeva, similare, ne spălăm cu aceiași apă abuzurile celorlalți, oricât de mici sau infinite.
