Elena Ceauşescu ne apare în două cărţi care oferă două perspective diferite: Tovarăşa, scrisă de Lavinia Betea şi Confesiuni fără frontiere, de Violetă Năstăsescu. Prima dintre ele este o redare istorică a unor fapte şi întâmplări, cu multe note de subsol ajutătoare şi explicative, care să creeze context pentru informaţiile pe care le primim în cele 400 de pagini. Violetă Năstăsescu, în schimb, oferă o abordare personală, pentru că scriitoarea a fost interpreta de limba engleză care a însoţit-o pe Elena Ceauşescu în multe vizite oficiale.
Prin intermediul celor două volume avem o diferenţă de perspectivă asupra celei care avea să ajungă cel de-al doilea om în statul român pre-revoluţionar şi care ne ajută să ne formăm idee mai bună asupra persoanei care a fost Elena Ceauşescu. Lavinia Betea se foloseşte de uneltele cercetătorului istoric – interviuri, informaţii din arhive, cărţi, totul prezentat într-o manieră seacă, aşa cum îi stă bine unei biografii nepărtinitoare. Într-adevăr, mai sunt şi momente în care o scuză, când ne explica cum era imposibil să fi avut o educaţie mai bună în condiitile istorice şi sociale în care a crescut “Lenuta lui Briceag” şi deci nu avea cum să scrie corect în limba romană. Evident, asta nu a împiedicat-o că mai târziu să devină “savant de renume mondial”.
Aceeaşi atitudine o vedem şi în cartea Violetei Năstăsescu, care a cunoscut-o personal pe Elena Ceauşescu şi i-a fost aproape în numeroase vizite. În ciuda tuturor titlurilor pe care şi le procurase, a funcţiei pe care o ocupa, tovarăşa pare să fie conştientă de anumite lipsuri în educaţia sa – motiv pentru care o tratează mereu cu respect pe interpreta ei de limba engleză şi o transformă şi într-un fel de doamna de onoare. Îi câştigase încrederea, îi aprecia educaţia, mult peste a ei şi, mai ales, sinceritatea. Cartea are un ton personal, în care autoarea îşi permite, aşa cum e normal, aprecieri la adresa diferiţilor indivizi din jur, menţionează antipatiile pe care le avea, mai ales cu unul dintre secretarii care părea să i facă mereu probleme şi să o pună în dificultate. Nu se poate trece peste o anumită superioritate care se iţeşte printre rândurile “Confesiunilor”, pe care însă nu am găsit-o deranjantă. De altfel, am privit-o că pe o apreciere asupra propriei persoane în raport cu o societate vestică evoluată, cu care autoarea era totuşi în contact, şi înapoierea în care se regăsea România.
Din paginile cărţii se înţelege rapid ca autoarea a ales să fie onestă şi “pe faţă” cu tovarăşa, tocmai pentru că ştia că nu e deloc interesul ei să fie ascunsă – orice detaliu putea fi oricând aflat şi pusă în faţa faptului împlinit.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre cuplul de dictatori. Surprinzător, pentru oamenii care aveau toată puterea în statul român, din paginile “Confesiunilor” aflăm că echipa lor de externe îi fentă uneori în aflarea adevărului – fie din laşitate, fie din comoditate sau din prostie. A fost frapant să citesc că au minţit cu tupeu spunând că apartamentul de hotel în care cuplul era cazat este cel prezidenţial, când de fapt acela avea un alt ocupant. Când aceste informaţii sunt puse în oglindă cu paginile “Tovarăşei”, în care Elena Ceauşescu taie şi spânzura până la punctul în care decide ce şi când află preşedintele lucruri, începi să te gândeşti ce era în mintea tuturor acelor oameni. S-ar putea concluziona că parte din atitudinea lor complet detaşată de realitatea romanilor era şi rezultat al influenţei celor din aparatul de stat, care aveau propriile lor interese meschine.
La fel de interesantă era completă negare a realităţii din partea celor doi în cadrul unor vizite oficiale. Violetă Năstăsescu precizează că a primit cadou o brăţară de la împăratul etiopian în timpul unei vizite, aşa cum era obiceiul. Purtând-o la mână în două ocazii separate, şi ştiut fiind de oficialităţi din partea cui venea cadoul, cuplul a fost întrebat de vizitele lor sau ale împăratului în România sau în Etiopia. Cu o relaxare totală, se neagă că ar fi existat vreodată asemenea momente, spre surprinderea totală a gazdelor. Greu de spus dacă nu ştiau, nu doreau să îşi amintească sau doar negau pentru că avuseserra loc în vremea lui Gheorghiu- Dej şi orice amintire a acestuia trebuie ştearsă.
De altfel, Gheorghiu-Dej şi familia sunt motivul pentru care Zoia nu va fi lăsată să urmeze o carieră artistică. “Suficient a fost Lică Gheorghiu” va tună tovarăşa, care o va împinge de la spate într-o carieră universitară pe unica fiică a familiei. Chiar şi aşa, asta nu a împiedicat-o pe tânăra să susţină artiştii şi artele, aşa cum aflăm din paginile “Tovarăşei”, spre disperarea mamei, care va pune Securitatea să o urmărească, să îi bage beţe în roate în relaţiile amoroase şi să îi terorizeze gaşcă de prieteni. Am putea spune că e vorba de dragoste de mama, căci în vizitele ei externe mereu o trimitea pe Violetă Năstăsescu prin magazine să caute lucruri pe care apoi să le aducă celor de acasă. Nu la fel se manifestă Nicolae Ceauşescu, care îl pune rapid la punct pe Valentin, într-o vizită oficială, şi îl expediază să îşi vadă de treabă, deşi tânărul doar încerca să ajute. Nicu era cel care trebuia să preia frâiele puterii şi în care, aşa cum aflăm din “Tovarăşa” se pompau meditaţii, şcoală, facultate, licenţe sau posturi. Tânărul însă nu avea nici un interes pentru ceea ce îşi doreau părinţii, fiind mult mai preocupat să trăiască o viaţă liberă, fără constrângeri parentale şi discuţii despre putere şi politică. De altfel, cu sănătatea lui Ceauşescu degradându-se şi nemulţumirile din aparatul de stat crescând, teoria era că Elena va urma în scaunul de preşedinte, şi nu Nicu. Ar fi fost prima femeie preşedinte a României, deşi, neoficial, în multe feluri era. Ajunsese să decidă ce informaţii ajung la “tovarăşul preşedinte”, ca să “nu îl supere”, când ajung acestea şi ce decizii trebuie luate. Mai mult, îl şi repezea de multe ori şi îl punea la punct într-o manieră deloc protocolară sau de soţie liniştită.
Această imagine de femeie puternică este într-un mare contrast cu felul ei de a se comporta – aflăm că se ocupă să spele lenjeria intimă a familiei, inclusiv a lui, că se ocupă de mese (chiar dacă erau gatite de Gospodăria de Partid), că pleca după el la muncă, asigurându-se că are tot ce îi trebuie şi părea o mamă grijulie. Altfel nu se poate explica dorinţa ei de a alege cea mai bună nora şi cel mai bun ginere pentru copiii lor. Relaţia ei cu Poliana, prima soţie a lui Nicu, rămasă apropiată chiar şi după divorţ stârneşte curiozitatea ambelor autoare.
Aşa cum aflăm din “Tovarăşa“, Ceauşeştii erau într-o continuă acumulare – bani, bijuterii, obiecte de valoare, strângeau tot ce se putea strânge şi inclusiv la Revoluţie au plecat de acasă cu carneţele CEC ale copiilor. Relaţia lor, dar mai ales a ei, cu obiectele de valoare e aproape patologică – membrii delegaţiei romane primesc sume infime pentru munca lor în străinătate şi se amuză de multe ori când li se spună să îşi cumpere lucruri. Sumele primite nu ar acoperi nici un bilet de autobuz sau tramvai în marile capitale şi oraşe pe care le vizitează, d-apoi vreun obiect cu o oarecare valoare. Toate darurile care sunt oferite membrilor delegaţiilor de către gazde sunt rapid strânse şi duse la “Gospodăria de Partid” pentru propăşirea ţării. Uneori acestea includ lucruri de o reală valoare, precum mici bijuterii sau chiar un televizor, care se va face imediat nevăzut. E foarte atentă la bijuteriile şi hainele pe care femeile din jurul ei le poartă, mai ales când vine vorba de blănuri. De aceea, Violetă Năstăsescu are mereu grijă să poarte haine, poşete şi bijuterii cu care tovarăşa a mai văzut-o, pentru a nu stârni suspiciuni.
Un episod interesant e relatat tot în “Confesiuni”, când cadourile pe care delegaţia oficială trebuie să le primească întârzie. Tovarăşa întreabă neîncetat unde sunt şi când vin şi de ce nu au venit, toată lumea se pregăteşte de plecare sub stresul lipsei cadourilor. Când în final acestea apar se poate auzi un suspin de respiro general. Mai mult, deşi toate cheltuielile vieţii lor sunt acoperite, tot îşi iau salariul aferent muncii lor de la partid şi de stat, o remuneraţie deloc mică pentru acele vremuri.
Elena Ceauşescu nu e deloc diferită faţă de orice altă femeie – îi place să fie îngrijită – umbla mereu cu o coafeză/maseuza după ea, are grijă cu ce se îmbraca, chiar dacă uneori alege să nu respecte deloc protocolul, nici măcar pentru Regina Elisabeta a II-a şi are comentarii răutăcioase la adresa diferitelor doamne din suită. Ba mai mult, are şi antipatii printre soţiile oficialilor, care nu scapă de “aprecierile” ei. De altfel, soţii nu pot merge împreună în aceste delegaţii aşa cum aflăm din cartea Laviniei Betea.
Finalul ambelor cărţi e într-o notă nostalgică – “Tovarăşa” trece rapid în revistă evenimentele precipatate din decembrie 1989, însă parcă fix această perioadă ar fi putut beneficia de mai multe descrieri. Informaţii despre cum au dormit într-un TAB şi alte detalii uitate ar fi benefice poate pentru o generaţie care nici măcar nu s-a născut în anii ’90 ca să înţeleagă apoi de unde a plecat România şi unde a ajuns din punct de vedere politic. Violeta Năstăsescu de altfel povesteşte că are coşmaruri legate de finalul tragic al Ceauşeştilor, oferind o încheiere tristă după întregul periplu printr-o lume în care puţini au avut acces.
2 Comments