O formă a ce numim astăzi feminism a existat într-o stare embrionară în Salonul literar. În secolul XVIII, în Anglia și Franța, discuțiile cele mai arzătoare se alimentau din dorințele de reformare politică și socială, idealuri care aveau la bază conceptul de egalitarism. În jurul acestor polemici apar mai multe proiecte care au scopul de a deschide accesul fetelor și femeilor la educație. Deși acest deziderat este exprimat cu multă fervoare ca o necesitate acută, nu este realizat în Epoca Luminilor. Realitatea acelei epoci era următoarea: pe când bărbații din clasele sociale avantajate puteau să studieze în școală și să urmeze și cursurile universitare, educația surorilor lor se termina în adolescența timpurie sau chiar mai devreme.
Exista încă stereotipul care atribuia o natură inferioară femeilor pe baze biologice, sociale și intelectuale. În medie, după 12 ani fetele nu mai aveau dreptul la educație pentru a nu le face prea curioase, dezechilibrate psihic sau mai rău, a le pune în ipostaza de a nu se căsători. Acele puține femei care aveau resursele de a-și continua lecturile (cele care aveau acces la o bibliotecă a familiei), o făceau în secret. Într-o epocă în care valorile la care trebuia să aspire o fată erau virtutea, obediența și maternitatea, orice fel de explorare intelectuală putea să deturneze acest sistem moral impus.
În ciuda acestei realități, exista un singur loc în care femeile își puteau completa cunoștințele și totodată să-și exprime vocația creatoare și acest loc era Salonul literar. Salonul era practic o universitate informală pentru femei – un loc în care să-și comunice ideile, să intre în contact cu oameni de cultură, să afle care sunt cele mai noi problematizări filozofice și artistice, să asculte lecturi sau prelegeri și chiar să-și prezinte propriile creații literare. Astfel, femeile secolului XVIII au găsit o soluție proprie pentru accesul la cultură și educație într-un mod social acceptat.
Termenul de salon a fost prima oară folosit în Franța în secolul al XVII-lea, derivând de la cuvântul salone din limba italiană care înseamnă încăpere mare. Această cameră de primire, de dimensiuni mari, din casa unei familii bogate va fi uneori folosită ca spațiu privat de întâlnire a artiștilor, scriitorilor, gânditorilor și filosofilor. Se pare că femeile din aceste familii influente franceze au fost primele care au organizat astfel de rendez-vous-uri culturale, făcute pentru a lua contact, discuta și prezenta creații artistice, lecturi literare sau orice fel de comunicare intelectuală care angrenează o comunitate activă cultural.
Les salonnières
Catherine de Vivonne, marchiză de Rambouillet (1588-1665) a fost prima femeie care a organizat un salon în casa ei din Paris într-o cameră de primire a musafirilor care va fi cunoscută ca Chambre bleu (Camera albastră). Succesul ei fabulos în rolul de gazdă literară a avut un asemenea ecou încât a servit drept exemplu pentru alte femei care, inspirate de marchiză, au adoptat rolul de organizatoare a evenimentelor intelectuale și erau numite salonnières.
Spațiul salonului a devenit locul în care femeile își puteau exprima curiozitățile intelectuale, în care puteau să aibă acces la discuții despre literatură, artă și istorie. Inițial fiind rezervate doar subiectelor legate de scrierea literară, într-un timp foarte scurt, saloanele s-au dezvoltat în terenuri fertile pentru desiminarea ideilor politice și științifice.
Madame de Lambert (1647-1733), una dintre cele mai prestigioase salonnières, va rămâne în istorie ca cea care a creat anticamera pentru Academie, ea fiind personal responsabilă pentru selectarea a jumătate din membrii Academiei Franceze în 1710.
Claudine Alexandrine Guérin de Tencin (1682-1749) a format întâlniri ale minților care dădeau la o parte convențiile sociale, punând pe același nivel aristocrații cu artiștii.
Realizarea Enciclopediei nu ar fi fost posibilă fără aportul material al Mariei Thérèse Rodet Geoffrin (1699 – 1777)care în cele două Saloane ale sale (unul era dedicat filozofilor și celălalt artiștilor) a susținut un număr impresionant de ani, scriitorii acestei colosale opere științifice.
În Salonul litarar al marchizei Deffand (1696 – 1780) și în cel al doamnei de Lespinasse (1732 -1776)exista o deschidere către lucrări aduse din străinătate (mai ales din Anglia), un aport de influență culturală care a fost important pentru schimbul de idei care sfidau astfel granițele fizice și barierele lingvistice.
Femeile găseau o înțelegere reciprocă în interiorul acestor saloane. Direcția educativă care se contura pentru mințile celor care participau a creat un angrenaj puternic înspre consolidarea încrederii că și ele pot gândi, scrie și chiar publică.
Desigur, trebuie marcat faptul că aceste insule de cultură pentru femei existau ca rezerve exclusive ale mebrilor bogați ai societății. Doamnele care organizau acest tip de evenimente fiind din familii influente sau chiar din nobilime, cu posibilități largi materiale. Prin aceste resurse ele creează un tip de patronaj sau mecenat care este egal cu stabilirea unei influențe în zona socială și culturală – aceste doamne iau astfel parte, într-un mod discret la prima vedere, la susținerea ideilor noi care apăreau.
Un Salon-Societate – Bluestockings
Elizabeth Montagu (1718 –1800) este prima femeie din Londra care ține salonul literar în reședința ei de la Mayfair. Acest salon va exista pentru 50 de ani până la moartea ei în 1800. Cunoscută ca fiind the Queen of the Blues, Elizabeth a fost scriitoare, reformatoare socială, a făcut critică literară și figura centrală a ce însemna patronajul intelectual și artistic în Anglia secolului XVIII.
„The men are very imprudent to endeavour to make fools of those to whom they so much trust their honour, happiness, and fortune.” – Elizabeth Montagu („Bărbații sunt foarte imprudenți când se străduiesc să-i facă proști pe cei cărora le încred onoarea, fericirea și norocul lor.”)
Împreună cu Elizabeth Vesey (1715-1791), Elizabeth Montagu va pune bazele Societății Ciorapilor Albaștri (Blue Stockings Society). Numele desemna preferința bărbaților pentru a purta ciorapi de culoare albastră de „toată ziua”, astfel punându-se accentul pe o ținută și un protocol mai lejer, mai casual, unde formalitățile de la curte nu erau urmărite întocmai. Societatea avea ca scop formarea unei comunități de femei educate, grup care accepta prezența câtorva bărbați atent selecționați. În această ambianță era stimulat dialogul „rațional” spre dezvoltarea calităților morale. La aceste întâlniri lunare se serveau ceai și limonadă, evitându-se alcoolul și jocurile de noroc – activități la modă pentru petrecerea timpului în întâlnirile de socializare ale claselor privilegiate. În timpul dintre aceste întâlniri, membrii societății aveau un schimb epistolar prolific pe teme literare care să antreneze gândirea și să pregătească un spațiu fertil de conversație pentru discuțiile care urmau în persoană. Elizabeth Montagu a reușit să scrie în perioada activă a Societății peste 8000 de scrisori.
Punctele importante ale Societății:
- încurajarea discuțiilor despre literatură și artă
- oferirea unui spațiu în care invitații – doamnele și domnii selectați să poată conversa ca egali
- oferirea unui ajutor pentru femeile care doreau să scrie și să publice
- promovarea socializării prin dialog, înlocuind astfel jocurile de noroc și consumul de alcool
Fiecare doamnă care ținea Salonul literar de acest gen avea propriile reguli de desfășurare a evenimentului. Elizabeth Vesey prefera o atmosferă cât mai informală cu scaune poziționate peste tot, stimulând astfel și formarea de mici grupuri de discuție care să funcționeze simultan. Elizabeth Montagu, pe de altă parte, impunea o mai mare rigoare a aranjării participanților, punând scaunele în formă de arc și plasându-se pe sine în mijlocul oaspeților.
Mecenatul acestor doamne era vizibil și activ, ele susținând chiar financiar educația, formarea și publicarea operelor literare ale femeilor dornice să-și construiască o carieră ca scriitoare. Astfel, „amazoanele peniței” (cum erau numite de scriitorul invitat Samuel Johnson), scriitoare precum: Fanny Burney, Anna Laetitia Barbauld, Hannah More, Sarah Scott, au reușit să răstoarne viziunea tradițională asupra vieții de femeie, demonstrând că își pot folosi capacitățile intelectuale pentru a scrie comentarii, critică, dar și opere originale de poezie, proză și dramaturgie.
Chiar Elizabeth Montagu scrie o lucrare cu mare impact în lumea literară când apără moștenirea shakespeariană în fața atacurilor lui Voltaire la adresa calității scrierilor marelui dramaturg englez. Publicată anonim, lucrarea Essay on the Writings and Genius of Shakespeare, va fi primită cu mare apreciere de către critică și îi va deteriora imaginea publică a lui Voltaire în momentul în care este tradusă în franceză.
O altă membră a societății care a beneficiat de o recunoaștere corectă a cunoștințelor atât de vaste în domeniul antichității clasice grecești, Elizabeth Carter (1717-1806), este chiar numită în epocă ca fiind cel mai bun specialist și istoric în această arie.
Multe dintre doamnele active în acest grup, vor reuși să-și formeze o carieră care le va valida atât intelectul, cât și capacitatea de a câștiga suficienți bani din activitatea lor publicistică pentru a putea să-și asigure un trai independent.
The Bluestockings nu au fost văzute ca o amenințare asupra locului femeii în societate, ci mai degrabă ca un bastion, un fenomen unic unde inteligența și virtutea au putut să coexiste în viețile acestor femei. Observăm aici faptul că deși realizările acestei Societăți sunt înregistrate în epocă, dorințele de reușită intelectuală a acestor femei sunt luate ca fiind un caz izolat, o anomalie bună, dar tot ca o realitate izolată și singulară.
Acest lucru reiese și din pictura lui Richard Samuel care le reprezintă pe membrele cele mai importante ale Societății ca 9 muze clasice care pot inspira, dar care par a trăi într-un tărâm al fanteziei antice, suspendate undeva într-un timp trecut.
Deși adunând rezultate favorabile prin lucrările lor publicate și prin activitatea de a prezenta și discuta despre literatură și artă, doamnele încep să-și dorească un loc de desfășurare mult mai public, care să poată exista și în afara Saloanelor extrem de private. În timpul celor 50 de ani în care Societatea Ciorapilor Albaștri și-a dezvoltat contribuțiile intelectuale și și-a stabilit un rol important în cultura britanică, participantele au putut să-și formeze un fel de conștiință de grup care să poată rezona într-o voce comună care puteau să îndrăznească să ceară mai multe libertăți și chiar mai multe drepturi pe fondul turbulent al schimbărilor revoluționare din Europa și America.
Saloanele literare franțuzești ale secolului XIX prin ochii Elenei Văcărescu
Din Memoriile Elenei Văcărescu (editura Dacia, 1989), am selectat niște pasaje care povestesc atmosfera și continuitatea Saloanelor literare franțuzești și în secolul al XIX, conduse cu aceiași viziune și putere de femei care au avut un cuvânt hotărâtor asupra evenimentelor de cultură și politică ale timpului:
„E în firea francezilor ducerea la perfecțiune a lucrurilor pe care ei le iubesc. Or, nimic nu le place mai mult decât să se adune și să discute. Sociabilitatea, curtoazia, iscusința de a folosi epigrama, madrigalul, cuvântul potrivit sunt prin excelență o calitatea a francezilor.”
„Din timpuri îndepărtate, când marchiza de Rambouillet întrunea la ea literați și mari spirite, saloanele s-au înmulțit în Franța: cele din secolul al XVIII-lea purtând pecetea epocii de grație și subtilitate a căror înflorire o doreau; cele de la apusul vechiului regim în care Revoluția își ascutea pliscul și își întindea aripile; cele ținute de doamna Recamier și de doamna de Stael, despre care știm ce mare rol au avut în timpul Revoluției și al primului Imperiu. Boissy d’Anglas, Chateaubriand, Benjamin Constant și atâția alții s-au grupat în jurul vestitei Corinne, în ceasurile istorice în care se pregătea viitorul Franței.”
„Salonul doamnei Juliette Adam data de pe vremea Imperiului, când romantismul își mai repezea uneori săgeata lui tocită. (…) Seratele sale ea le numea „serile mele”. „Cutare a venit la serile mele, cutare se arată aici mai rar”. Aceste „seri” erau populate de o mulțime constantă. Henri Rochefort își plimba aici părul vâlvoi și barbișonul, insolența, replicile și diatribele mușcătoare. Floquet, foarte tânăr, se întâlnea acolo cu Challemel-Lacour. Aveau loc vii discuții. Se săpa groapa unui regim detestat. Când Merimee, unul dintre maeștrii acestui salon, încerca să ia apărarea celor de la Tuillerie, era îndată luat peste picior (…) În cenaclul acesta, în care deputați, senatori, miniștri se înfruntau sau stăteau pe gânduri, ori se uneau prin idei, Juliette Lamber avea și literații săi. Apărea acolo Alphonse Daudet, tânăr suplu și frumos ca un semizeu naiv. După el, Juliette Lamber l-a adoptat pe Sully Proudhomme, acest poet timid, cu privirea umbrită de o precoce melancolie. George Sand devine prietena doamnei Adam. (După 1870) Dar, așteptând, Juliette Adam, ea care nu trăia decât între entuziasm și indignare, își caută sprijin în stânga și în dreapta, reușind să fondeze La Nouvelle Revue. Ea aleargă de la o tânără cu renume la alta, le susține până le lansează vedete. „Serile” ei devin seri de elită intelectuală în care strălucesc talente noi, căci tinerilor trebuie să li se acorde ajutor, îndemnându-i: „Înainte!”. (…) Această femeie era emoționantă prin fervoare. Siguranța judecății sale n-o va părăsi-o nici o secundă, iar privirea îi va rămâne mereu scrutătoare. Ea, care a văzut capcanele care au precedat 1870, va distinge și pe acelea ce se pregăteau pentru 1914.
Da, Juliette Adam făcea politică, o mare și adevărată politică, hrănită mereu de aceleași aspirații care, de-a lungul atâtor meandre, a păstrat aceeași frumusețe armonioasă…”
Doamnele care au organizat și au ținut Saloane literare au fost veritabili agenți ai schimbării și al creării unui ferment activ care a încurajat o dezvoltare culturală și intelectuală veritabilă prin oferirea unui spațiu de socializare accesibil și pentru cei care nu erau nobili și pentru susținerea materială considerabilă pe care o acordat-o artiștilor atât femei, cât și bărbați.
Moștenirea lor este o componentă culturală care nu este suficient discutată și care ar trebui privită ca o ingenioasă soluție prin care femeile din familiile bogate au putut să provoace schimbări și să influențeze întregi epoci prin calitățile lor intelectuale și organizatorice.
Activitatea lor poate fi încadrată în promovarea unor idealuri moderne în care egalitatea, libertatea și democrația erau valori înțelese, venerate și practicate în interiorul Saloanelor pe care le-au creat.
1 Comment