„Ceea ce a făcut din mine istoriograful acestor femei nu este frumusețea artei lor, ci descoperirea senzațională că femei-pictori au trăit și au lucrat chiar înainte de secolul lui Pericle, că maica Herrade von Landsberg lucra în stilul bizantin fără să fi primit o învățătură în acest sens, că frații Van Eyck aveau o soră la fel de celebră și de înzestrată pentru pictură ca și ei, că Sfânta din Bologna, care a triumfat asupra morții, era pictor, că Lavinia Fontana, la optsprezece ani, era „pictorul oficial al Curții pontificale”, că miniaturista Lievine Bening era „prim-pictor al regelui Henric al VIII-lea”, că Elisabetta Sirani, la douăzeci și șase de ani, a fost otrăvită de colegii pe care îi punea în umbră cu talentul ei, că Elena, care a trăit înainte de era noastră, pe timpul lui Alexandru cel Mare, a lăsat, după spusele lui Gerspach, „cel mai frumos monument al Antichității”, că Sofonisba a fost pictorul oficial și marea protejată a regelui Filip al II-lea al Spaniei și că tot despre ea este vorba atunci când Anthonis van Dyck le scria prietenilor săi din Bruxelles: „Am învățat mult mai mult de la această femeie oarbă decât de la maeștrii mei care văd limpede…”, precum și, în sfârșit, o infinitate de alte trăsături strălucite privind viața a numeroase femei-pictori, ignorate cu totul de noi și de strămoșii noștri.”
Câteodată proximitatea este elementul care aduce idei noi. Este mai rar ca hazardul să îți ofere o circumstanță fetilă pentru idei, dar se mai întâmplă.
Cartea lui Alexandru Marcu – Figuri Femenine din Renaștere (1939), un studiu romanțat despre personalitățile feminine care apar în anumite tablouri din perioada renașterii, s-a întâmplat să fie pusă lângă cartea Olgăi Greceanu – Femei-pictori de altădată (1943).
Juxtapunerea acestor două titluri duce cu gândul la două perspective complet diferite asupra prezenței feminine în istoria artelor – Dacă Alexandru Marcu reliefează portretele unor femei din Renaștere care apar în picturi celebre și se concentrează pe a scoate în evidență viața lor (mai mult amoroasă), lucrarea Olgăi Greceanu aduce în față femei (și) din renaștere care au profesat ca pictori, ca „Femei-pictori” care au creat imagini. Aici avem un bun exemplu pentru a înțelege de ce perspectiva istoriei femeilor poate lumina anumite părți ale istoriei care sunt rareori puse în prim plan.
„Mi-au trebuit aproape douăzeci de ani pentru a scrie aceste rânduri, și eram gata să mai folosesc tot atâția până să mă hotărăsc la un titlu. Ar fi trebuit să spun: Celebrități uitate? Titlul care s-ar fi potrivit, fiindcă amintea despre femeile-pictori care, celebre odinioară, au fost astăzi date uitării, dar titlul era banal. Ar fi trebuit să spun: Glorii sub umbră? Vieți necunoscute? Portrete de femei-artiști? Femei-pictori de odinioară? Necunoscutele celebre? Glorii feminine? Uitatele? Ar fi trebuit să spun pur și simplu: Pictorițe (Peintresses) ?, feminin inventat și folosit de La Fontaine și J.-J. Rousseau? Soțul meu, văzându-mă nehotărâtă și frământată, m-a întrebat:
– În fond, despre ce scrii?
-Despre femeile-pictor de altădată.
-Ei bine, spune așa.”
Această preocupare pentru găsirea unui titlu potrivit care apare în Cuvântul înainte al studiului arată o problematică mult mai largă și încă de actualitate: cum numim femeile care au pictat? Pentru că suntem obișnuiți să operăm cu substantivele la genul masculin când vine vorba de profesii și avem în minte un oarecare discomfort de asociere peiorativ când spunem: artistă sau muziciană, găsirea unui termen potrivit implică cu sine o re-evaluare a modului în care ne raportăm la femeile care au pătruns de la începuturile istoriei în meserii sau ocupații profund masculine – mai ales la nivelul lingvistic.
Deși astăzi putem folosi termenul de pictoriță fără ca acesta să implice o anumită rezervă asupra calității lucrărilor realizate, pentru Olga Greceanu, ea la rândul ei pictoriță sau femeie-pictor, gestionarea acestei problematici este condusă spre opțiunea de a folosi masculinul termenului – pictor și de a adăuga ca un apendice, cu cratimă, mențiunea de femeie. Deși lucrează la această scriere în prima jumătate a secolului XX, deci într-o epocă unde modernitatea se așează puternic și comfortabil ca mod de gândire inclusiv, preocuparea ei pentru titlu ne spune că încă nu era timpul potrivit pentru a folosi cuvântul la feminin – și anume pictoriță.
Timarete
Prima femeie-pictor care este amintită în lucrare este Timarete care a trăit pe vremea generalului Cimon, chiar înaintea secolului lui Pericle. Fiica lui Micon cel Tânăr, pictor, ea își începe ucenicia în atelierul tatălui său. Ajunge să picteze împreună cu alți artiști, Poecileul din Atena, un adevărat simbol pentru spiritul Agorei ateniene. Subiectul este: Lupta atenienilor împotriva amazoanelor, temă des întâlnită în imaginarul artistic elen care servea ca metaforă a victoriei civilizației grecești asupra naturii barbare a amazoanelor, a unor femei care reprezentau tot ce nu este rațional, echilibrat, sănătos și corect. Informațiile despre Timarete sunt luate din lucrarea Naturalis historia a lui Pliniu cel Bătrân, singura sursă de documentare. Cel mai semnificativ detaliu care reiese astfel este faptul că artista pictează la aproape 65 de ani o versiune a zeiței Diana care va fi dusă la Templul din Efes și care este atestată ca fiind încă prezentă acolo în anul 356 d.Ch.
Elena
Aflăm că celebra imagine a Luptei dintre Alexandru cel Mare și Darius – mozaic aflat și astăzi la Muzeul Național din Napoli, este de fapt replica unei picturi realizate de o femeie-pictor numită Elena.
Pictura originală a Elenei a fost plasată pe zidul Templului Păcii din Roma până în anul 180 d.Ch. Găsită inițial de împăratul Vespasian în anul 70 d.Ch în Alexandria, pictura a fost transportată cu mare grijă în cetatea imperială pentru a fi expusă și admirată de către patricieni care fiind atât de atrași de frumusețea lucrării au comandat la rândul lor replici ale picturii pentru a-și orna propriile case. În acest mod a supraviețuit și mozaicul menționat, el făcând parte din pavimentul atriumului unei case din Pompei care este cunoscută sub numele de Casa Faunului.
„Vechii istorici menționează, e adevărat, că autorul acestei puternice viziuni și extraordinare frumuseți este Elena, fiica lui Timon Egipteanul. Cei moderni se fac a nu-i cunoaște autorul. Se spune: „opera unui artist genial”, dar nu se spune „Opera unei femei, Elena”. Când i-am făcut această remarcă domnului Emile Baerkmans, profesorul meu de pictură de la Academia de Arte frumoase din Liège, el mi-a răspuns: „Ce vreți! Ar fi prea frumos pentru o femeie!”
Sfânta Odile
Sfânta Odile, patroana Alsaciei care apare sculptată în vârful turlei mânăstirii care îi poartă numele a fost de asemenea pictor. Cu ea se deschide capitolul despre femeile-pictor care au decorat și ilustrat manuscrisele vechi ale erei creștine – activitate artistică care se încadrează cu ajutorul termenului anluminuri.
Olga Greceanu face o călătorie la Hohenbourg în 1927 pentru a studia viața pictoriței Odile, separată de ce se cunoștea deja despre ea din viața ei de sfântă și tămăduitoare a orbilor.
Odile era fiica unui puternic vasal al regelui Hilderic al II-lea, dar pentru că se născuse oarbă, o dizabilitate care era privită ca un blestem de la Dumnezeu în secolul VII, este lăsată în grija măicuțelor de la Beaume les Dames. Legenda spune că în clipa în care a fost botezată la vârsta de 8 ani, fetița a început să vadă și din acel moment era cunoscută pentru că putea transmite mai departe miracolul vederii și asupra altor nevăzători. Artista Odile învață să pregătească pergamentul – operațiune extrem de migăloasă a cărei tehnică de lustruire cu ulei de cedru cerea o îndemânare deosebită – să traseze textul cu miniu și să deseneze toate ornamentele și medalioanele care erau pictate în culori pe un fond de aur.
Herrade von Landsberg
Tot în mânăstirea de la Hohenbourg, dar după 400 de ani de la moartea Sfintei Odile, Autoarea o descoperă pe Herrade von Landberg. Provenind tot dintr-o familie nobilă, Herrade devine la 30 de ani maică stareță. În această poziție de putere începe o misiune de renovare și modernizare a mânăstirii pentru a restabili gloria apusă a acestui lăcaș de cult și de cultură. În interiorul mânăstirii, femeile care intră pentru a deveni novice au ocazia să învețe să citească și să scrie și fapt și mai unic pentru acea vreme, au și acces la o bibliotecă unde pot studia. Importanța acestor ordine de călugărițe ca reale refugii de educație și cultură pentru femei în perioada medievală este rareori menționat. Mai mult, mânăstirile sunt adevărate ateliere monastice de producție unde se copiază cărți de rugăciuni, ceasloave, evangheliare și tot felul de materiale scrise care înaintea apariției tiparului erau reproduse doar manual, filă cu filă de mâna neobositelor măicuțe sau călugări. O imagine cu care putem relaționa poate mai lesne pentru a înțelege această realitate este romanul În numele trandafirului de Umberto Eco sau ecranizarea aceluiași roman în varianta lui de film.
Manuscrisul Hortus Deliciarum (Grădina Deliciilor) este opera cea mai cunoscută și apreciată pe care Herrade von Landsberg a realizat-o sintetizând toate cunoștințele ei atât literare și istorice cât și picturale.
Construit ca un fel de manual pentru instrucția călugărițelor, manuscrisul este organizat ca o reală enciclopedie, oferind un material vast care acoperă atât povestiri istorice, vieți ale sfinților, versuri, imnuri religioase, rugăciuni, cât și un calendar organizatoric care să reglementeze viața de zi cu zi.
Detaliile pictate pe care Herrade le realizează pentru această lucrare prezintă o manieră stilistică extrem de originală care nu seamănă cu tradiția anluminurilor dinainte. Aurul greoi lipsește, iar figurile umane sunt realizate mai degrabă într-un stil bizantin. Unicitatea desenului și a cromaticii întrebuințate este greu de trasat ca orgine – de ce anume a fost influențată această femeie-pictor în trasarea unor forme mult diferite de tradiția pictorială de până atunci? Greu de spus. „Fapt inaccesibil rațiunii, care ține mai degrabă de piesele de teatru ale Evului Mediu, unde totul se petrecea datorită intervenției îngerilor, a sfinților, a lui Dumnezeu și chiar a dracilor. Aceasta ar fi singura explicație.”
Margareta Van Eyck
Pictorița Margareta van Eyck s-a născut în 1368 și a fost sora pictorilor Hubert și Jan van Eyck. Biografii celebrilor frați atestă faptul că atunci când Hubert nu reușea să termine comenzile pe care le avea, o ruga pe sora lui să completeze lucrările. Astfel, maniera și iscusința Margaretei se contopeau în stilul de a picta al fratelui.
A refuzat categoric să se căsătorească pentru ca în urma unui mariaj să nu I se interzică de către soț activitatea de pictoriță.
Olga Greceanu mărturisește chiar din Introducerea lucrării Femei-pictor de altădată faptul că Margareta Van Eyck a fost motivul și motorul pentru realizarea acestui studiu de istoria artei dedicat artistelor.
„Printr-o întâmplare fericită, destul de obișnuită atunci când nu te aștepți la mare lucru, am găsit la timp un adăpost bun în prăvălioara unui anticar unde m-am apucat să examinez conținutul unei mape: cromolitografii, stampe, reproduceri în alb-negru, gravuri desprinse din cărți vechi. În tot acel talmeș-balmeș fără valoare, mi-au căzut ochii pe o reproducere în culori, în bunul și vechiul stil flamand, probabil o planșă rătăcită dintr-o carte de format mare și care avea scrisă cu litere sepia această mențiune: „Pictură de Margareta van Eyck, în colecția lui Quedeville.” Asta a fost tot, dar a fost decisiv. Și când soarele care se oglindea într-un ochi de geam al prăvălioarei, m-a făcut să cred că arde o flacără, am înțeles în clipa următoare că flacăra ardea în mine și că n-am să am liniște până când n-am s-o reînvii pe această superbă necunoscută.”
Sfânta Ecaterina și Sfânta Agnes – pictură – este titlul lucrării pe care Olga Greceanu o găsise în reproducerea din mapa din anticariat. Nu va găsi nicăieri în călătoriile ei de studiu prin Europa această lucrare. Deabia după 17 ani, la Expoziția Universală de la New York unde participă cu lucrări de pictură în Pavilionul României, va găsi originalul, într-o expoziție dedicată picturii flamande și donată de Solomon R. Guggenheim.
În afară de pictură și desen, Margareta realiza și anluminuri, miniaturi pentru ilustrarea cărților.
Olga Greceanu explică greutatea de a găsi lucrările acestei pictorițe, este o muncă care durează mai mult de 17 ani. Când în sfârșit este pusă față în față cu Cartea de rugăciuni a ducelui de Bedford (1424-1428), Olga Greceanu este complet fascinată de paginile decorate în culori și scene vii pe care le vede – descrie în detaliu tot ce vede și ce simte în contactul cu această dovadă a măiestriei Margaretei și notează: „De unde a venit această prejudecată, cum că femeile percep lucrurile fără caracter și fără forță? De unde tăcerea în jurul geniului lor?”
Stând în umbra fraților ei, Margareta a fost totuși un colaborator strâns care a participat atât la realizarea unor opere de pictură, cât și la munca din laboratorul de experimentări cu uleiuri, culori și pigmenți pe care Hubert îl avea în propria casă, muncă pe care a continuat-o și se pare că a și dus-o spre noi culmi chiar și după moartea fratelui său.
În 1606, poetul flamand Karl van Mander vizitează capela unde sunt înmormântați frații van Eyck și scrie următoarele versuri:
Cel zis Hubert începe lucrul,
Dar moartea l-a silit să renunțe la tot,
Și se află îngropat aici, împreună cu sora sa,
Care, și ea, a fost un mare pictor.
Caterina de Vigri
Născută în 1413, Caterina de Vigri era fiica unui bogat și puternic senior din Florența. Se pare că nașterea ei a fost anunțată de o viziune mistică a tatălui care a văzut-o pe Fecioara Maria care i-a spus despre destinul măreț al micuței. Recunoscută de la o vârstă foarte fragedă ca o minte extrem de strălucită care poseda multiple cunoștințe și avea și un dar pentru scris, Caterina este cerută să fie adusă la curtea Margaretei d”Este, la curtea sa din Ferrara pentru a fi doamna sa de companie. La numai 11 ani, Caterina este trimisă de acasă. Fiind de mică atrasă de calea monastică și dorindu-și foarte mult să trăiască în învățăturile bisericii, Caterina a refuzat luxul curții din Ferrara și s-a dedicat credinței sale.
Numită de către italieni „Sfânta din Bologna”, Caterina va cere azil la mânăstirea Corpus Domini. Mai întâi novice, apoi mai mare peste novice, după aceea stareță.
„Anemicele picturi ale călugăriței, destinate zidurilor din mânăstirea sa, nu vor fi niciodată idealul muzeelor europene și, totuși, acolo unde se află, ca, de pildă, la Muzeul Academiei din Veneția și la Pinacoteca din Bologna, ele sunt magnifice. Le descoperi fără să le cauți. Ele vin spre tine, te întâmpină prin faptul că sunt naive, ingenioase, impresionante.”
Ce reușește pictorița-călugăriță este să transmită un sentiment religios sincer, trăit și simțit și mai apoi transpus în linii și culoare. Neavând o pregătire artistică reală, Caterina va lucra instinctiv, din interiorul propriei trăiri și imaginații.
Ea este și scriitoare. Își petrece mai mult timp la masa de scris unde realizează culegerea Cele șapte arme spirituale – arme cu care să-ți combați dușmanii spirituali. La întrebarea legată despre conținutul acestei scrieri ea răspundea simplu: „Îmi fac testamentul.”
Va primi misiunea de a întemeia la Bologna mânăstirea Santa Sacramenta și Corpus Domini. Această misiune importantă marchează și traseul reușitelor care de la Sfânta Clara – inițiatoarea ordinelor mânăstirești pentru călugărițe – au clădit posibilitatea ca și femeile să poată fi incluse în rânduiala bisericească, având astfel acces la educație, adăpost și explorări artistice.
Olga Greceanu povestește cu mare emoție momentul vizitei capelei Sfintei Caterina: „Cum adică, dacă voiam să o văd? Bineînțeles. Mă gândeam, desigur, la o raclă acoperită cu sticlă. (…) La început, o ușă de dimensiuni reduse, apoi răsucită cheia și, când cele două părți ale ușii capelei s-au deschis, am crezut că mă aflu în pragul Paradisului. Paradisul nu poate fi pavat cu mai mult aur decât această capelă. (…) Dar ceea ce am văzut în clipa următoare a depășit cu mult încântarea încercată la început. În mijlocul încăperii, pe tronul său de aur, cu baldachin de aur, susținut de îngeri de aur, din mâinile care se lăsau draperii de aur, țesute cu fir de aur, neamestecate cu nimic altceva, Caterina de Vigri așteaptă. Șocul pe care-l încerci e teribil! Nu e o statuie, nu este o mumie. Este ea, așa cum era în momentul morții, acum cinci sute de ani.”
