Deși nu s-a asociat niciodată curentului feminist, viața și opera lui Niki de Saint Phalle se ghidează după un set de idei și alegeri profund dedicate cauzei femeilor. Își pune mereu problema propriei identității de femeie în schema societății secolului 20 (fiică, mamă, soție) și modul în care acest profil uman poate sau nu să existe și în viața ei de artistă.
La 19 ani era deja căsătorită și în câțiva ani năștea doi copii (evenimente de viață care se întâmplă în anii 1950). Contradicția între viața ei domestică de zi cu zi și dorințele sale de explorare artistică a propriei creativități se va adânci și o va aduce într-o stare de depresie severă. Internată într-un sanatoriu din Nisa, primește un tratament cu electro-șocuri (metodă acceptată în acea perioadă pentru tratarea depresiei). După această experiență traumatizantă începe să se dedice total artei sale, explorând metode, materiale și tehnici variate (de la happenings la pictură în ulei).
Deși în istoria artei, Niki de Saint Phalle a rămas cunoscută pentru sculpturile intitulate NANA (reprezentări care celebrează ideea de feminitate în toate formele ei, de la mireasă la vrăjitoare), acest articol vrea să aducă mai multă vizibilitate unor alte lucrări pe care Niki le-a realizat de-a lungul întregii sale vieți și anume o serie de scrisori care conțin atât text cât și reprezentări picturale.
Scrisorile
Scrisorile reprezintă povestiri autobiografice ale artistei pe care le adresează unor personaje imaginare sau reale, dar pe care nu le expediază niciodată. Deși sunt redactate într-o manieră care respectă corespondența (formulele de adresare, stilul), aceste scrisori părăsesc stadiul intim al unui singur cititor și devin texte pe care un public mai larg le poate accesa ca opere de artă
Devenim confidenții trăirilor, sentimentelor și frământărilor ei și astfel participăm într-un univers personal la care rareori avem acces când vine vorba de un spațiu atât de intim.
Cum spune și Uta Grosenick – e foarte posibil ca puțini artiști ai generației ei să fi împletit atât de puternic confesiunea și experiența de viață personală cu atât de mare transparență în propriile lucrări de artă.
Tocmai din acest motiv, am ales să vă prezentăm fragmente din aceste lucrări traduse în limba română (versiuni care după cunoștința noastră nu există până la această dată în alt loc decât aici) pentru a putea vedea o latură a creațiilor lui Niki de Saint Phalle care este mai rar amintită sau discutată.
„Dragă Pontus
Când începe cineva să fie rebel? În burta mamei? La 5 ani? La 10?
Când eram copil nu mă puteam identifica nici cu mama mea și nici cu bunica mea, nici cu mătușile mele sau cu prietenele mamei mele. Păreau un grup tare nefericit. Casa noastră era constrângătoare. Un spațiu îngust cu puțină libertate sau intimitate. Nu voiam să devin ca ele, gardianele căminului. Voiam lumea și atunci lumea aparținea bărbaților. O femeie putea fi regină în casă dar doar atât. Rolurile acordate bărbaților și femeilor erau construite cu reguli extrem de stricte pentru ambele părți.
Pentru un optimist nimic nu pare imposibil. Voiam eroine cu care să mă identific. La școală, la ora de istorie exista un lung recital al superiorității speciei masculine și acest lucru mă enerva teribil. Am învățat despre câteva femei – Ecaterina cea Mare, Ioana d’Arc, Elizabeta I a Angliei. Dar nu erau suficiente eroine. Voiam mai mult. AȘA CĂ AM ÎNCEPUT SĂ VISEZ SĂ FIU EROINĂ.„
Fragmente și date luate din Catalogul expoziției Niki de Saint Phalle (19 iunie – 1 noiembrie 1992) care a avut loc la Kunst – und Ausstellungshalle din Bonn, Germania, editat de Pontus Hulten, a doua ediție 1995.
„Dragă Marina,
(…)
ai venit să mă vezi. Nu am putut să vorbesc trei zile, eram atât de deprimată. Căutarea mea a infinitului m-a adus pe marginea prăpastiei.
Trăind singură sus în munții Engandin, îmi petreceam timpul citind Nietzsche și Bachelard.
Nu exista nici un motiv pentru a trăi singură. Am ales acest tip de existență spartană care era contrar naturii mele accesibile, deschise și vesele și astfel am început să ard precum focul. Singurătatea mea mi-a dat o beție extatică. Pasiunea era mai mult ca Existența.
La fel ca phoenixul care are nevoie să treacă cu corpul său prin focul distructiv pentru a renaște, la fel și eu mă chinuiam cu dorința mea de a merge la capătul experienței.
Nu numai mintea mea, dar și corpul meu a luat foc. Numai prin suferință și sacrificiu simțeam că sunt liberă. Voiam să zbor ca o pasăre și să descopăr infinitul.
Am ales întotdeauna momentele de intensitate maximă în loc de cele durabile.
Arta mea la fel ca dragostea mea vor fi sacrificate pe altarul infernal cu flăcări.”
Nikki vorbește de multe ori de nevoia de a fi singură pentru a putea crea arta pe care și-o dorește. Are nevoie de momente în care să evadeze de viața domestică, de rutina îngrijirii unei familii pentru a putea avea liniștea și spațiul personal necesar pentru a trăi și a construi cum îi dictează sufletul.
Această dimensiune profundă a modului în care o femeie artist navighează viața personală pentru a putea să-și urmeze destinul creator este un fapt ce este important de notat și discutat. De câte ori nu avem nevoie, ca femei care aleg să aibă familie, indiferent de profesie, un refugiu în care să fim noi cu noi, în care să avem liniștea de a ne auzi gândurile mai clar, mai puternic.
Fragmente și date luate din Catalogul expoziției Niki de Saint Phalle (19 iunie – 1 noiembrie 1992) care a avut loc la Kunst – und Ausstellungshalle din Bonn, Germania, editat de Pontus Hulten, a doua ediție 1995.
*în următoarea scrisoare – Niki vorbește despre munca pe care o face pentru a construi Grădina de Tarot – găsiți un site dedicat acestui ansamblu de sculpturi aici: http://ilgiardinodeitarocchi.it/
„Dragă Marella,
(…)
Trebuia să câștig bani pentru a finanța această vastă/imensă aventură. În mod constant mă găseam în situația dificilă de a nu avea suficienți bani de a plăti muncitorii decât o lună sau două. Nu le-am spus asta niciodată. De ce să-i preocup?
Am devenit geloasă de maestrul meu, Gaudi. El fusese norocos de a-l avea pe Ducele său care să-i finanțeze construirea miraculosului lui parc. Eu, o femeie, făceam cea mai mare grădină de sculpturi de la Gaudi încoace. Poate din cauza asta întâlneam asemenea împotrivire.
O dată, o femeie din cel mai apropriat sat a întrebat-o pe Venera, ceramista cu care lucram: Tu lucrezi pentru femeia aia franțuzoaică nebună care își cheltuiește toți banii pentru a face dealul din ce în ce mai frumos?”
Fragmente și date luate din Catalogul expoziției Niki de Saint Phalle (19 iunie – 1 noiembrie 1992) care a avut loc la Kunst – und Ausstellungshalle din Bonn, Germania, editat de Pontus Hulten, a doua ediție 1995.
„Dragă Mamă,
(…)
Mi-ai spus că atunci când m-am născut, ai pierdut toți banii în Crash (*e vorba despre marele Crash din 1929). Era în momentul în care erai însărcinată cu mine când ai aflat de prima infidelitate a lui tata. Eu ADUCEAM probleme.
După primele 3 luni am fost separate. M-ai trimis la bunicii mei din Nievre și tu te-ai dus la New York. Mi-am petrecut primii 3 ani din viață acolo. Mamă, Mamă unde ești tu? De ce m-ai părăsit?
O să te întorci vreodată?
Totul este numai vina mea.
Fiecare femeie a devenit tu. Maman. Maman.
Nu am nevoie de tine. O să mă descurc fără tine. Opinia ta urâtă despre mine, Mamă, a fost extrem de dureroasă și de folositoare pentru mine.
Am învățat să depind de mine. Părerile celorlalți despre mine nu contau. Asta mi-a dat o libertate imensă. Libertatea de a fi eu.
Voi respinge sistemul tău de valori și îl voi inventa pe al meu.
(…)
Mamă, am cucerit lumea pentru tine. Tu erai mama de care aveam nevoie, eu sunt o luptătoare. Ce aș fi făcut cu o mamă care să mă sufoce cu iubire?
Obișnuiai să vii să mă vizitezi la atelier când aveam 25 de ani ți trăiam cu Harry Mathews; îți ascundeai ochii cu mâinile pentru a nu vedea picturile mele oribile.
Era foarte stimulant pentru mine.
(…)
Erai foarte frumoasă, Mamă. Frumusețea ta și șarmul tău (când te hotărai să îl lași) erau magice.
(…)
Ți-aș arăta. ȚI-AȘ ARĂTA TOTUL. Inima mea, emoțiile mele. Verde- roșu – galben – albastru – violet. Ură dragoste râset frică gingășie.
Mi-aș dori să mai fi aici, Mamă. Mi-ar plăcea să te iau de mână și să-ți arăt Grădina de Tarot. Nu ai mai avea o părere atât de proastă despre mine azi. Cine știe?
Îți mulțumesc. Ce viață plictisitoare aș fi avut fără tine.
MI-E DOR DE TINE.”
Fragmente și date luate din Catalogul expoziției Niki de Saint Phalle (19 iunie – 1 noiembrie 1992) care a avut loc la Kunst – und Ausstellungshalle din Bonn, Germania, editat de Pontus Hulten, a doua ediție 1995.
Poate cea mai emoționantă dintre scrisorile prezente în seria artistei este cea adresată propriei mame. Este un text care deși autobiografic, conține o narațiune cumva arhetipală: reproșurile pe care le avem în interiorul nostru împotriva modului în care am fost crescute, modului în care am fost iubite ca fetițe și amprentele emoționale pe care le-am păstrat și care poate încă le purtăm cu noi.
Lecții de viață
- Lecția autenticității:
Parcursul artistic al lui Nikki de Saint Phalle ne demonstrează faptul că în urmărirea unei pasiuni care construiește sensul carierei/profesiei noastre nu trebuie niciodată să uităm cine suntem. Pentru a putea găsi cu claritate părțile care ne compun identitatea ne putem uita la ce ne plăcea să facem de când eram mici, ce ne atrăgea, ce visam să ajungem (Niki își propusese să fie o eroină și avea o înclinație spre artele plastice de mică, când a fost exmatriculată din școală pentru că pictase frunzele unei sculpturi cu roșu).
În același fel, este esențial să ne dăm timpul necesar pentru a ne nota cum vedem lumea, ce ne interesează, la ce subiecte suntem sensibile și ce ne conturează unicitatea (lucru pe care artista îl face în explorările ei apropriate unei confesiuni de jurnal în seria scrisorilor prezentate mai sus).
Autenticitatea pe care o căutăm stă și în modul în care ne raportăm la viața personală și la modul în care ne înțelegem și trăim feminitatea: pentru artistă, cauza de a lupta pentru drepturile femeilor există în lucrările sale unde își imprimă ideile despre ce înseamnă egalitate între cele două sexe, dar în același timp propune o viziune asupra femeii asociată credințelor naturale (a păgânismului) unde femeia este o mare zeiță dătătoare de viață și care își iubește corpul în toate ipostazele sale.
- Lecția vulnerabilității:
Relația mamă-fiică este scheletul pe care ne formăm personalitatea, identitatea, fricile și curajul. Suntem cumva orientate să ne gândim mai mult la importanța relației dintre fiică și tată, bază psihologică care a avut cea mai largă popularitate în cultura de masă.
Ținând cont de normele sociale în care am trăit și încă trăim în România, prezența mamei pe durata creșterii copilului este cea mai consistentă și are un atribut de singularitate. Persoană-reper în spațiul de zi cu zi, mai prezentă decât tatăl în cele mai multe cazuri, mama devine insăși sinonimă cu acasă, cu viața de familie și dezvoltarea vieții noastre interioare.
Modul în care este negociată și stabilită mai târziu în viața noastră de adult relația cu propria mamă are un impact mare asupra modului în care ne construim reperele, limitele și dorințele din interiorul vieții noastre personale și profesionale. Din acest punct de vedere, exercițiul de vulnerabilitate pe care Niki îl face în redactarea unei scrisori către propria ei mamă, este o ipostază din care putem învăța să descărcăm toate acele rămășițe de suferință sau de lipsă de comunicare a unor experiențe importante din copilăria noastră pe care le vrem elucidate sau cel puțin exprimate.
5 Comments