Profesoară universitară, teoreticiană, scriitoare și militantă, Mihaela Miroiu este o cheie de acces în ce înseamnă baza teoretică și filosofică a feminismului românesc. Cu o biografie bogată și cu realizări notabile (a fost decană a Facultății de Științe Politice din SNSPA, a inițiat primul program doctoral de Științe Politice din România, a inițiat primele cursuri de teorii feministe la nivel universitar din țară, a fost președinta Comisiei de Științe Politice, Juridice, Economice și Administrative), Mihaela Miroiu este autoarea unor cărți care ne pot completa cunoștințele când vine vorba despre cunoașterea propriei istorii. În acest sens, ultima apariție editorială a autoarei (împreună cu Maria Bucur)- Nașterea cetățeniei democratice – Femeile și puterea în România modernă se află și pe lista noastră de recomandări de lecturi despre feminism.
Pentru că avem nevoie de suport atât teoretic cât și emoțional când vine vorba de explorarea feminismului în România, Cu mintea mea de femeie, editura Cartea Românească, 2017, reprezintă o carte care îndeplinește ambele nevoi.
Cu mintea mea de femeie este o publicație rară care înoadă intimitatea confesiunii cu trasarea realității sociale și istorice. Scrierea este, cum afirmă autoarea, un parcurs autobiografic care povestește drumul său către feminism „în deplină libertate și cunoștință de cauză.” Astfel, textul urmărește notarea unor momente din viață în care pulsațiile despre ce înseamnă identitate feminină capătă contur prin chestionare, experiență și reflecție.
Lectura acestei cărți se face cu pixul în mână, nu în sensul autoritar al ținutului minte ca pentru examene, ci în dorința de a sublinia și a pune asterix și cerc peste asterisc acolo unde chiar deși din generații diferite, publicul cititor poate găsi o empatie enormă și o regăsire a unor trăiri și gânduri care păstrează prospețimea unor evenimente întâmplate parcă ieri. La acest lucru contribuie modul în care experiența trăită, confesiunea sinceră și directă alimentează o asumare a vulnerabilităților și a limitelor. Mihaela Miroiu își deschide propria viață în fața noastră, cu bune, cu rele, cu tot ce înseamnă realitate.
Fragmentele despre copilărie marchează raționamentele unei fetițe atente la ce se poate și este permis în a fi fată și cum se conturează această identitate prin rânduirile vieții satului: ucisul unei animal pentru hrană poate fi făcut numai de bărbat, în clopotniță doar băieții au voie ca să tragă de clopot, dacă femeile din sat citesc trebuie să o facă pe ascuns (cum face preoteasa care se ascunde în wc-ul din curte). Cu mare haz și cu duioșie față de personajele prezentate, prima parte a cărții trezește o poftă nostalgică, dar nu idealizată pentru un spațiu al universului natural-arhaic românesc care rămâne în tine dacă măcar câteva veri le-ai petrecut la țară – obicei mai rar în aceste vremuri.
Avansând cu memoriile spre adolescență și tinerețe, scriitura capătă un crescendo, dar nu își pierde umorul lucid, atent presărat, genul de umor de esență balcanică pe care străinii nu-l înțeleg cu ușurință – acel „râsu-plânsu”, acel haz cu tâlc care ne face să ne destindem și să medităm în același timp.
”Statistici nu făceam pe atunci, la cei 15 ani. Nu băgasem de seamă că geniile erau bărbați, bărbați și iar bărbați. În nebunia mea adolescentă habar nu aveam că sunt cultural destinată să fiu ex-centrică și contemplativă. (…) Am scris pe el cu carioca: Nu deranjați. Geniul meditează. Inscripția era adresată părinților mei. Am lipit-o pe ușă ca să ia aminte și să nu îmi tulbure lectura și scrisul, să nu-mi distragă gândurile creative. (…)
-Hai, măi, mamă! Tu ești fată deșteaptă, da” de genie ai auzit vreodată?
-Și ce dacă? Ce dacă? Geniul e defectiv de gen.”
op. cit., pag. 42
Pentru că e necesar să păstrăm în minte părțile istoriei trăite și cunoscute de oamenii care au luat contact direct cu ea, perspectiva autoarei este extrem de valoroasă pentru înțelegerea identității feminine în comunism:
”Comunismul a inventat femeia Shiva cu miriade de mâini în care să poată să țină simultan sau succesiv, cine mai știa: freza sau raboteza, maneta de la macara, cartea, eprubeta, copilul, telul, aspiratorul, sapa, ligheanul, acul, cârpa de praf, volanul, inclusiv cel de tractor, dar și broderia.”
op. cit., pag 51
În pasajele despre studenție sunt realități despre care nu prea am aflat de la mamele noastre, de la prietenele mamelor sau de la femeile care au făcut facultatea în anii ’70, poate pentru că au ales să uite, poate pentru că e nevoie de multă putere pentru a aduce fragmentele de viață de atunci acum sau poate pentru că mamele și prietenele lor sperau că noi, cele din generațiile mai tinere, nu o să mai trecem prin aceleași lucruri. Abuzul, violența, violul, hărțuirea sexuală, opțiunile limitate și câteodată fatale în fața unei sarcini nedorite – cărămizi din construcția vieții de femeie în comunism și sub alte forme și în democrație. În acest sens, Râsul meduzei este un capitol care rămâne întipărit în minte ca o atenționare profundă a unor traume pe care nu vrem să le mai vedem întâmplându-se niciodată.
După acest capitol încep să se împletească mai strâns firele amintirilor trăite cu firele teoretice ale feminismului. Asta face ca stilul scrierii să capete și mai multă forță pentru că spre deosebire de un text pur secvențial autobiografic sau de unul pur teoretic, ce citim aici este un întreg care unește femininul cu feminismul, spiritul teoretic cu cel didactic și calitatea deosebită de ghid printre experiență și concepte. În această formă, aproprierea de feminism se face cu mare naturalețe pentru că acest ghid ne arată atât viața personală cât și implicările acesteia într-un sistem de gândire, într-un mod de a te raporta moral la viață.
”De ce și de unde atâta dispreț și uneori atâta ură față de femei, femeiesc, feminin? De ce cad și femeile în capcana asta? (…) Mai nou, încep să mă gândesc dacă nu cumva această neostenită reproducere a misoginismului nu ne vine din relația cu femeile din socializarea timpurie: mame, bunici, educatoare, învățătoare, profesoare. La începuturile vieții noastre ele sunt super-puteri. Mamele hotărăsc în ultimă instanță, dacă ne naștem sau nu. Dacă ne îngrijesc și ne țin în viață. Depindem radical de ele. Depindem radical de femeile care ne țin în viață, ne cresc, ne învață. (…) Măcar în sferele în care nu depindem de ele, pentru faptul de a trăi, să ne străduim să le eliminăm autoritatea și puterea. (…) Măcar în religie, știință, cultură și politică. Poate că misoginismul este o formă de lez-maternitate simbolică extinsă asupra tuturor femeilor.”
op. cit., pag. 85
Observațiile și modul în care Mihaela Miroiu notează detaliile epocii comuniste vin ca adevărate completări a firului narativ istoric pe care nu îl găsim în manuale de istorie: programa de studiu a catedrei de Filosofie între 1974-1977 aliniată aproape identic lecturilor studenților din Vest, ce a însemnat Lecția naturii din 1977, radiografia căminelor studențești și a Babilonului Epocii de aur, unde și cum își începeau viața de tineri căsătoriți în urbanistica din căminul de internaționali și de familiști Grozăvești, de ce mulți studenți se căsătoreau încă din facultate și ce traiectorie puteai să ai ca femeie dacă ajungeai la repartizare încă necăsătorită și ce presupunea parcursul unei femei gravide de la înregistrarea pe un carnet de urmărire de sarcină până la nașterea în condiții de limitări enorme (lipsa analgezicelor, numărul limitat de cezariene, neaducerea nou născutului imediat la mamă după naștere).
Există o nevoie reală de a vorbi despre experiența nașterii, cum este trăită de femei diferite, cum este percepută atât emoțional, cât și fizic. Deși trăim într-o epocă a comunicării experiențelor pe grupuri tematice și suntem programați de platformele de socializare pentru a împărtăși cum ne simțim sau ce facem, de prea puține ori avem acces la confesiuni oneste legate de naștere și maternitate. Din acest moriv, lectura capitolului Căci din femei venim, (capitol ce conține fragmente din volumul Nașterea. Istorii trăite, editat de Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir, editura Polirom, 2010) este o adevărată plonjare ne-filtrată a nașterii.
”Apoi nu am știut nimic vreo 12 ore. Îmi era prea rău ca să mă țin în picioare, iar ei – prea carcerali ca să scoată copilul de la silozul cu bebeluși să îl aducă la cel cu mame. După 14 ore de la naștere m-au chemat să merg târâș, sprijinită de pereți, până la salonul de nou-născuți, înșirați ca soldățeii. Am putut, în sfârșit, să îl văd pe copilul 33. Țineam în brațe un miracol dumnezeisc. Am știut de atunci încolo că niciodată nu o să mai fiu doar eu. Că el face parte din identitatea, gândurile și dorurile mele atâta timp cât voi mai respira pe lumea asta.”
op. cit., pag.112
Dacă despre maternitate vorbim cu lejeritate, chiar dacă nu sincer tot timpul, despre ce înseamnă o operație de histerectomie parcă nu avem aceiași deschidere de a comunica. Mihaela Miroiu ne oferă o povestire parcă smulsă din propria interiorizare prin candoarea și căldura cu care ne oferă această experiență trăită intens:
„Histeroctomia a fost prima operație în care am simțit că nu este în joc doar sănătatea mea, ci și altceva: faptul de a mă simți pe de-a-ntregul femeie. Am ajuns cu gândurile absurde până la întrebarea: Dacă nu am uter, mai sunt eu credibilă ca femeie feministă? Acum îmi vine să râd. Atunci, nu. Fiindcă îmi vine să râd, pot să râd cu voi.”
Autoarea scotocește puternic în toate ungherele sufletului ei pentru a ne arăta o imagine cât mai completă a fiecărei epoci trăite. Acest tip de dăruire a intimății trăirilor personale la feminin este un punct de întâlnire care stabilizează relațiile între femei din generații diferite. Am cules memoria Mihaelei Miroiu ca o destăinuire profundă care întregește înțelegerea despre descendența feminină pe care o avem în România anilor comunismului, ai Revoluției și ai Tranziției.
Fără a da în vileag prea multe amănunte ale acestei cărți pentru a nu strica plăcerea descopeririilor prin lectură, vom mai puncta doar câteva indicii care nu pot fi omise.
Conexiunea între sentimentul primului an de libertate (1990) și ritmurile de Lambada – paralelă care dă o perspectivă unică – se află într-un pasaj care poate ajuta cititorii care erau de-abia născuți atunci sau care nici măcar nu se aflau în planul de concepere, pentru a înțelege prin alte mecanisme decât cele ale datelor stricte, o perioadă complexă a istoriei noastre.
Trecem în revistă următoarele repere care sunt necesare de adus aminte și care deschid ramificații întregi de tematici și subiecte care se pot găsi în Cu mintea mea de femeie: realizarea faptului că cetățenia în sens politic pentru femeile din România s-a întâmplat în fapt de-abia pe 20 mai 1990, faptul că pentru primul interviu despre feminism din România este chemat soțul autoarei (Adrian Miroiu) pentru mai multă autoritate și credibilitate, în ciuda faptului că nevasta sa era autoritatea în acest subiect la acel moment, existența intelectuală de după ’90 între două lumi vest și est (sau cum este povestită în cartea scrisă de autoare împreună cu Mircea Miclea R”Estul și Vestul) cu umilințe, cu greutăți cu măsura dezechilibrantă a unei vieți duble:
”Aveam sentimentul acela pe care îl au mulți, că dacă fiecare vine acasă cu o bucățică de vest, în puterea lui de pricepere, unim piesele acestui puzzle într-un arhipelag care va acoperi r’estul și vom intra în rândul lumii cu coloana dreaptă și cu demnitate.”
op. cit., pag 191
Putem învăța foarte multe din scrierile autobiografice, ele fiind modalități de raportare la ce înseamnă să crești și să te dezvolți prin prisma experienței de viață. Actul de recompunere a memoriilor este un mediu fertil pentru a oferi perspective și exemple de cum poți depăși situații complicate și grele și cum te poți bucura de reușitele pe care le-ai adunat. Citind cartea Mihaelei Miroiu, parcurgem printre altele și o modalitate de a trăi cu verticalitate cu mintea noastră de femeie. Acest tip de educație de viață este ca apa care curge dintr-un vas în altul, de la femeie la femeie, care nu numai că hidratează, ci și hrănește.
Cunoaștera vieților unor femei care pot fi mai înțelepte, mai învățate, mai curajoase decât noi, ne poate da încredere, forță și câteodată și vigoare pentru a merge înainte, pentru a merge și mai departe decât cele dinaintea noastră.
În loc de concluzie, reproducem un fragment care ancorează lumea în care s-a format autoarea, o lume pe care s-a hotărât cu tărie să o schimbe:
„Avea dreptate profesorul Flonta. Veneam dintr-o cultură în care curentul principal, fără contrapondere, considera femeile o problemă, nu un cuget (Eminescu), incapabile de metafizică (Paleologu), cu o minte numai bună să configureze paradigma bunului sălbatic față cu mărețul cugetător (Noica, Liiceanu). Nimic nou sub soarele acestei lumi. Eram doar întârziați în contra-ofensivă. Ne lipsea feminismul filosofic. În fața noastră se deschidea o lume, iar eu eram bucuroasă să dau un brânci serios porților care arestau femeile la statutul de trestii intelectual-reproducătoare.”
op. cit., pag. 152
