Biografie – Literatura, ca expansiune a vieții
Născută în 1876 la Ivești (județul Galați), Hortensia Bengescu a fost fiica generalului Dimitrie Bengescu și a profesoarei Zoe Bengescu. Studiile le urmează la Institutul de domnișoare Bolintineanu din București. Cu dorința puternică de a-și continua educația și în spațiul universitar de la Paris, nu găsește aprobarea familiei iar Hortensia hotărăște să se căsătorească la numai 20 de ani.
Soțul său, Nicolae Papadat se va dovedi a fi o alegere nu tocmai potrivită pentru spiritul orientat spre cultură și creativitate al viitoarei scriitoare iar mariajul va deveni în timp un punct apăsător asupra destinului său. Datorită profesiei de magistrat a soțului, Hortensia Papadat va schimba numeroase case de pe teritoriul țării în localități mici, spații provinciale în care se va simți tot timpul izolată de lume și de activitățile culturale. Putem înțelege sentimentul ei de claustrare din scrisorile pe care le adresează lui G. Ibrăileanu și în nuvela „Romanță provincială”.
Cuplul va avea 4 copii: Nen, Zoe, Marcela și Elena. În rolul de soție și mamă își va dedica întreaga tinerețe treburilor domestice, educării și creșterii copiilor, neuitând însă de pasiunea ei pentru lecturi și pentru scris. Autoarea recunoște mai târziu că deși atotprezentă în viața familiei zi de zi, gândurile îi zburau la cărți sau la cum ar putea fi șlefuită o anumită poveste, un exercițiu de imaginație dar și de „scris în memorie” pe care l-a practicat mulți ani.
„….Așadar, cheia ce a deschis sipetul, în a cărui profunzime îmi este lesne să caut, greu să aleg, deoarece autobiografia mea literară cu cea personală se confundă inextricabil.”
Chiar dacă autoarea a început să contribuie cu articole în reviste și gazete înainte de a-și publica primele texte literare, cariera ei începe cu adevărat la vârsta de 43 de ani. Acest fapt nu indică o nehotărâre sau o pasiune dezvoltată mai târziu în viață, ci limitările cu care s-a confruntat până atunci: interzicerea studiilor universitare iar mai târziu viața de familie și mariajul cu un soț care îi denigrează pasiunea pentru litere și care nu agrează prezența cărților în căminul lor – aceste date biografice îi reduc mult „mobilitatea” publicistică.
Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu și Liviu Rebreanu sunt doar câteva nume care au sprijinit și apreciat vocea literară modernă a scriitoarei. În interiorul cenaclului Sburătorul își va găsi în sfârșit un „acasă”, un loc în care va putea să-și dezvolte personalitatea literară și unde va fi ascultată cu mare interes și atenție.
Romanul adaptat după viața autoarei -„Hortensia Papadat-Bengescu. Străina” de Ana Maria Sandu – este un mod de a intra în atmosfera vieții autoarei și de a afla despre: relația ei cu E. Lovinescu, viața sa personală și o privire asupra ultimilor ei ani de trai dificil.
De la scrisori la romane
„Scrisori lungi către prietene apropiate, sunt singura frondă, scrisori în care impresii și gânduri trec într-un vălmășag de cataractă. (…) Aștept însă… aștept mereu ceva și timpul la care… nu știu ce…Aștept numai cu pasiune.”
Se hotărăște să scrie la insistențele prietenelor pe care le fermeca cu scrisorile ei pline de impresii scrise ticluit și cu mare sensibilitate:
„Prietenele de la un timp au început a mă mustra că îmi cheltuiesc pentru ele în scrisori avuția. Una dintre ele mai ales mă împresoară: Să scriu! Existența unei lumi literare contemporane îmi este încă străină. Locuiesc departe, citesc la întâmplare, despersonalizat. Dar una din prietene trăiește chiar lumea aceea literară și mă familiarizează cu realitatea ei… Mă îndeamnă totodată neobosit să scriu. Neobosit și obositor, deoarece deodată cu coștiința trezește și conflictul…”
Primul articol apărut
„Sur la mort de Pierre Luciu. Un articolaș, trimis din orașul de provincie ziarului La Politique, sub pseudonim. Apărut. Uimirea primei slove tipărite… Alte articolașe, frânturi de impresii, – și ele regulat apărute.”
Semnătura – Hortensia Papadat și Bengescu
„Problema iscăliturii! – Ofrandă tatălui meu – voi iscăli cu nume propriu. Rezolvată și mereu deschisă, problema numelui și a pseudonimului! De al meu nu mă vreau desprinde, … îmi caut permanent un nume… al meu…”
Dacă în viața de acasă și în atmosfera de familie este o mamă și o soție devotată care respectă autoritatea soțului în conformitate cu normele timpului, când începe să publice, autoarea își pune problema identității ei singulare. Hotărăște astfel să folosească atât numele ei de căsătorie, cât și numele ei dinainte de acest moment. Această alăturare a creat de multe ori confuzie în rândurile elevilor de liceu care (pe vremuri) studiau romanele scriitoarei. Putem să ne imaginăm că undeva este vorba și de o atitudine de frondă în fața soțului său și un mod de a-și reclama o identitate doar a ei.
Începuturile
În 1913, când „Viața românească” îi publica primele proze, Hortensia Papadat-Bengescu avea 36 de ani, locuia „departe și deoparte”, străină încă de ceea ce reprezenta lumea literară contemporană.
La Focșani, târgul „față de care nu există nimic mai urât”, duce o viață claustrată, lipsită de evenimente, marcată de un acut sentiment de izolare.
„Dar până la ce grad de osteneală și de decepție mi-au ajuns sufletul și sănătatea, nu vă pot spune” – îi mărturisea într-o scrisoare lui G. Ibrăileanu.
„Născută și făcută pentru o viață de zbuciume intelectuale, s-a întâmplat să am o viață de greutăți familiale și materiale din acele care fac să se zică de orișicine că e împovărat peste măsură.”
Pe strada Spitalului Județean, la numărul 7, într-o casă veche, joasă, cu odăi mari, în care nu există „nici un ungher al ei numai, se plimbă neobosită când e singură și lucrează…”
Obișnuită să privească viața, să se uite în „prăpăstiile ei”, Hortensia Papadat-Bengescu începe să scrie cu încredințarea că arta e „numai o expansiune a totului vieții, singurul interesant de realizat”. Aducea în literatură deprinderea de a fantaza asupra „celor vechi scoase din praful memoriei”, o remarcabilă avuție imaginativă și un excedent de impresii diverse”.
Acuzată de prețiozitate, de înclinarea către rafinerie artistică, scriitoarea recunoaște: „Acest fel e naturalul meu. Eu când vreau să înțeleg bine un lucru, îl îmbrac în simbol și mă luminez”.
„E ochiul construit fiziologicește astfel încât să nu vasă scoarța lemnului, ci să treacă prin ea, ca printr-un geam, în miezul lui.”
Scrisul a reprezentat „unica evadare fericită”, prilejul de a depăși „nefericitul complex de feminitate” și de a-și dedica viața unui ideal înalt.
Cenaclul Sburătorul
„Aparțin acum unei grupări literare. Aduc acolo consimțământul meu selectat și munca mea în mers pe un drum instinctiv al determinării. Sunt membră fondatoare a Sburătorului în al cărui cadru literar mă îmsumez definitiv.”
Cenaclul „Sburătorul” a fost un reper important în istoria literaturii române – un spațiu cultural care se poziționa undeva între un salon literar și un adevărat laborator de creație. Întâlnirile se petreceau în casa lui Eugen Lovinescu unde scriitori și scriitoare precum Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Anton Holban, Ion Barbu, Cella Serghi, Ticu Archip, Ion Petrovici, Sorana Gurian își citeau creațiile și discutau aprins despre eventualele corecturi sau direcții stilistice. Prezența impunătoare a criticului Eugen Lovinescu era energia „vitală” care alimenta această producție literară și care în același timp documenta în notițe amănunțite geneza unor opere care vor marca literatura românească.
În acest context, este relevant de amintit că Hortensia Papadat-Bengescu se află printre membrii fondatori ai Sburătorului. Deși întâmpină mari dificultăți de a ajunge la aceste întâlniri – nelocuind în București și fiind mereu în niște „urbi îndepărtate” – scriitoarea reușește să aibă o participare disciplinată și să aducă mereu noi versiuni de manuscris.
Despre lecturile pe care scriitoarea le face în cadrul cenaclului, Eugen Lovinescu notează:
„Lectura scriitoarei izbutea, astfel, să dureze ceasuri întregi, încordând și obosind pe unii, fără să stânjenească și impresia unei rari forțe de creație și a unei puteri intelectuale capabile de a susține greutatea acestor construcții impunătoare. Neexperimentații puteau, deci, suspina la început, sub apăsarea poverii, dar convinși sau învinși, ascultau până la urmă prin senzația irecuzabilă a ascensiunii într-un plan superior de realizare și a împlinirii, sub ochii lor, a unui mare fapt literar, strident adesea în amănunt, dar incontestabil în calitatea materială și în solidaritatea arhitecturii.”
Eugen Lovinescu, „Contribuția Sburătorului la poezia epică: Hortensia Papadat Bengescu”, în volumul „Biblioteca critică” – Hortensia Papadat-Bengescu, editura Eminescu, 1976
Eugen Lovinescu scria despre „Ape adânci” astfel: „spiritele cumpătate, mai ales, deprinse cu armonia liniilor simple, cu farmecul savant al luminii albe și cu grația sobrietății de cugetare și de expresie, literatura doamnei Hortensia Papadat-Bengescu e o imersiune dureroasă într-o vîltoare de ape rebele, amestec impresionant de spontan și de prețios, de sublim și de grotesc.(…) În mijlocul unei literaturi rituale a unei dragoste materiale, mai mult suspinată decât afirmată, literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, păgînă pînă la sfîșiere – e de o mare noutate și originalitate.”
Rezumând impresiile criticului, el va numi primele scrieri publicate de către Hortensia Papadat-Bengescu până la apariția ciclului Hallipa, ca fiind dominate de un „impresionism liric”.
Această particularitate de a înregistra emoțiile trăite senzorial care reiese din scriitura autoarei a fost de multe ori judecată ca un tip de limitare sau ca o exprimare a „feminității”. Același Eugen Lovinescu va încerca să o îndepărteze cât mai mult din această zonă subiectivă, încurajând-o să-și îndrepte aspirațiile literare către obiectivism.
Influența directoare pe care criticul a avut-o în scrierile autoarei este de necontestat. Eugen Lovinescu a îndrumat-o spre o abordare care „să depășească lirismul epic” – cadența subiectivă – pe care scriitoarea trebuia să-l transforme într-o proză de construcție obiectivă. Astfel, se poate observa cu mare claritate faptul că publicațiile de început: „Ape adânci” (1919) sau „Femeia în fața oglinzei” (1921) aparțin unei perioade care respiră subiectivitatea vocii literare la persoana I și a unui tip de scriere profund introspectivă, iar odată cu publicarea romanului „Fecioare despletite” (1926), vocea narativă de dezlipește de această raportare personală și intră într-o paradigmă nouă – o perspectivă de observație care extinde și magnitudinea subiectelor explorate, ca volum și ca tematici.
Despre aceste prime scrieri – care se pot găsi în colecția „Restituiri- Hortensia Papadat Bengescu – Sangvine”, editura Dacia, 1973 – Doina Curticăpeanu spunea chiar în prefața volumului amintit:
„Epicul e disparent în aceste volume de un lirism covârșitor. Literatură a amintirii, a inefabilului, paginile autoarei sunt invadate de puncte suspensive, care sugerează adâncirea, posibilă încă, a introspecției.”
Originalitate și pionierat
„Într-adevăr, această întemeietoare a unei lumi epice care prin toate celulele ei este emanația realităților românești, sociale și de climat al vieții, nu „continuă” artisticește pe nimeni din literatura română, acțiunea sa nu e prevestită de nici un demers pe care alții să-l fi făcut înainte fie și în forme incipiente. Situându-se îndrăzneț în plin orizont european al romanului de la începutul acestui veac, doar la puțină vreme, în fond, după ce acolo o experiență de răscruce se produsese prin Marcel Proust, Hortensia Papadat-Bengescu antrena proza românească spre deschideri până atunci de nimeni intuite, sub semnul unei acțiuni reformatoare, cu urmări numeroase și adânci în desfășurările de la noi.”
Gabriel Dimisianu, în postfața de la „Concert din muzică de Bach”, editura Minerva, 1982.
Un alt aspect care subliniază originalitatea autoarei și abordarea sa modernă în peisajul literaturii românești este complexitatea elementelor pe care le analizează atunci când își construiește personajele – aspectele sociale, psihice, biologice și morale. Deși asociem scrierile Hortensei Papadat-Bengescu cu sintagma „omul biologic” sau cu asocierea de „studiu al patologiei”, scriitoarea nu trasează doar ineditul unor aspecte fiziologice, ci înregistrează toate elementele care compun umanitatea: „Perspectiva scriitoricească se lărgește astfel spre o cuprindere vastă, în principiu nelimitată a omenescului, în reprezentări însuflețite de ideea că omul este o realitate condiționată complex, de neexplicat altfel decât prin explorarea amănunțită și fără prejudecăți a tuturor straturilor care-l compun.” ( Gabriel Dimisianu, în postfața de la „Concert din muzică de Bach”, editura Minerva, 1982. )
Dacă literatura noastră, din acea epocă, respira și trăia în mediul rural aproape în totalitate, odată cu scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu – „romanul românesc se instalează temeinic în mediul citadin. Eroii scriitoarei circulă pe bulevarde, vizitează magazine, iau tramvaiul, se internează în sanatorii, se întâlnesc la concerte și serate, fără a avea nici o clipă impresia că fac ceva neobișnuit.” (Ov. S. Crohmălniceanu). Cadru al existenței zilnice, orașul nu mai este un ideal, ci o realitate care imprimă personajelor alte problematici, alte moduri de a se raporta la viață decât până atunci.
„Feminitatea” scrierilor
În scrierile de critică literară ale vremii, proza Hortensiei Papadat-Bengescu este inventariată la capitolul „scrisul nostru feminin” (Pompiliu Constantinescu).
Pentru Tudor Vianu analiza literară din jurul operei autoarei se oprește pregnant în jurul ideii de „atitudini intelectuale” și a stabilirii unei „ideologii feminine” prin „noua feminitate” abordată.
Astfel, etichetarea prozei scriitoarei ca fiind „feminină” avea largă circulație în perioada interbelică. Astăzi, putem pune întrebarea dacă acest demarcaj nu include în sine și o izolare: publicațiile Hortensei Papadat-Bengescu fiind aliniate doar categoriei de „scriitor femeie” și nu de participant activ în viața literară românească, alături de scriitoare, dar și de scriitori.
Adoptarea unei tipologii a genului înțeleasă în perioada interbelică ca un fenomen de nișă, este posibil să fi discreditat într-o mai mică sau mai mare măsură opera autoarei.
Deși scriitoarea mărturisea că „studiul femeii i-a părut totdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor și faptele sunt rareaori prea interesante, pe când femeia are o rezervă bogată de material sufletesc, în căutarea căruia poți porni într-o aventuroasă cercetare plină de surprize.” – Hortensia Papadat-Bengescu lasă analize detaliate a personajelor masculine pe care le pune în lumina reflectoarelor ca personaje principale – cum este cazul lui Costel Petrescu, anti-eroul din romanul „Logodnicul”.
„Trupul sufletesc” sau „organismele sufletești” au fost sintagme folosite de însăși autoare în repetate rânduri pentru a ilustra contopirea celor două planuri: fizic și sufletesc. Aceleași formulări au fost apoi decupate de critică pentru a indica tot un mod „feminin” de a te raporta la literatură și chiar la viață. În același timp viziunea că o scriitură care intră în detalierea „faptelor sufletești” este strict „feminină” a fost o afirmație care a urmărit și alte scriitoare contemporane cu Hortensia Papadat-Bengescu și anume: Cella Serghi, Sorana Gurian, Sanda Movilă, Ioana Postelnicu și Anișoara Odeanu.
Eroinele de început – Femeia în fața oglinzei
„Eroinele Hortensiei Papadat-Bengescu au, așa ca doamna M (Femei, între ele) „un parfum de grație și mister, dar nu misterul existențelor complicate, ci misterul vieții sufletești adânci”. Aceste femei sunt toate, din „țara fără margini, fără contururi, fără frontiere ale sufletului”, ale unui suflet „mai înalt decât copacii, mai adânc decât pădurea, mai cutezător decât păsările”; iubirea lor e „esență curată de suflet”; lipsite de obiect, dorințele lor sunt „dorințe pribege”.Plutește peste pagini parfumul trandafirilor albi din Marea, „parfum de regrete și amintiri”; străbate un susur „stins și leneș ca de melopee”
Doina Curticăpeanu, în prefața volumului „Sangvine”, editura Dacia, 1973.
Universul personajelor feminine din scrierile „Ape Adânci” și „Femeia în fața oglinzei” este probabil prima oară când lumina reflectorului narativ este pusă asupra detaliilor vieții femeilor, ale trăirilor și ale istoriilor personale pe care acestea le mărturisesc una alteia. Sufletul femeii în „funcția supremă a iubirii” este o investigație care o preocupă pe scriitoare în aceste proze scurte iar autocontemplarea din această perspectivă este surprinsă și prin imaginea-simbol a oglinzii. O altă imagine prin care autoarea își caracterizează eroinele este simbolul păsării prizoniere – „pe veci întemnițată, zburând cu dorul departe peste văzduhuri spre lumea nesfârșită care se întindea dincolo de fereastra odăii.”
Într-o lume în care limitările impuse de societate, familie sau bună-cuviință sunt aproape palpabile, eroinele de început apar: „Elegante și mândre, ele par a fi abdicat voluntar la tinerețe (doamna Ledru); sunt frumuseți de toamnă, delicate; „făpturi cenușii” – doamne în gri – „cu ochi cenușii, cu priviri plutitoare, cu surâsul palid, cu ceața pe suflet și pe înfățișare, cu acea pojghiță de răceală care acoperea simțurile lor de orice fel”. Străine în mijlocul oamenilor, ele se înrudesc mai curând cu „buruienile câmpului, cu toate dihăniile pământului”; trăiesc adâncindu-se în viața lucrurilor și vietăților, privind îndelung gestul unei frunze care s-a dezlipit de pom, un fluture care a plecat de pe o floare, forfota unui mușuroi, un bâzâit imperceptibil de gângănii…”
„Simțirea deslușită că numai pe locul pe care ai căzut e greșit… că nu știi care îți este locul adevărat… și stai nemișcat” – această imobilizare a universului feminin care este static în fața destinului pentru că nu are un cuvânt de spus sau o alegere voluntară. Personajele feminine par aruncate într-o „zbatere pe loc” care devine dureroasă prin conflictul interior între non-acțiune și dorință. Dorința de evadare, „de zbor” reflectă nu de puține ori chiar sentimentele intime smulse din viața personală a autoarei, aflată în același zbucium interior marcat prin condiționalul optativ: „Aș vrea ! Asta înseamnă că nu mă duc. Stau aci cu tine mereu…. totdeauna… cum stă legată șalupa de ponton… legănându-se… trasă mereu către larg… neastâmpărată un minut de dorul de plecare, fără o clipă de odihnă zi și noapte, dar legată ca o soră gemenă de soarta pontonului înțepenit… aș vrea!…”
Doina Curticăpeanu, în prefața volumului „Sangvine”, editura Dacia, 1973.
„Arabescul amintirii”
Un volum mai puțin cunoscut al autoarei este „Arabescul amintirii” (apărut în Suplimentul anual al Revistei de istorie și teorie literară, nr.3, din Colecția Capricorn, 1986). Cu subtitlul de „roman memorialistic”, această scriere comportă o cu totul altă fațetă a scriitoarei, de obicei rezervată în a face mărturisiri despre propria viață.
Lectura ne aduce în față universul familiei în care Hortensia Papadat-Bengescu a crescut și s-a format. Deși aceste memorii cuprind mai mult spațiul copilăriei și al adolescenței, autoportretul scriitoarei ne dă posibilitatea unei înțelegeri mai profunde a resorturilor intime care au trasat destinul ei literar.
„Uneori te întorci înspre trecut, înspre cel mai îndepărtat, și dorești, chemi, cauți cele mai vechi amintiri din dorința de a te ști tu pe tine cît mai de demult. De acolo, de departe în timp, iată sosește vreo amintire cețoasă și dibuiești prin acea ceață pentru a te regăsi cumva, până când iată, ești sigur că acea vagă făptură care mișcă în semiîntuneric ești tu, copilul ce erai pe atunci, fetița aceea totodată necunoscută și identică ție. Ce anume îți reamintești prin ceața deasă a timpului scurs, cel mai de demult? Undeva, la o casă care nu era casa lor, își reamintea copila de un vierme, o rîmă…”
Hortensia Papadat-Bengescu, „Arabescul amintirii” (apărut în Suplimentul anual al Revistei de istorie și teorie literară, nr.3, din Colecția Capricorn, 1986)
Controverse- acuzată de pornografie
Romanul „Logodnicul” publicat în 1935 și distins cu Marele premiu al Societății Scriitorilor Români în anul următor (în juriu aflându-se Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi și Perpessicius printre alții), va constitui pentru o parte a criticii române un argument de a răbufni împotriva scriiturii „moderne” a autoarei, George Budișteanu acuzând-o, printre altele, de pornografie: „Ce v-a făcut pe d-vs. – mai ales d-vs. Femeie – să căutați să îmbogățiți literatura de scandal cu o lucrare care nu cred că poate place nici celor mai sadici? Vă reamintiți, desigur, desigur de violentele și întemeiatele – cred eu- critice ce s-au adus lucrării lui Lawrence: „L’amant de Lady Chartterley”. Ei bine, doamnă lucrarea d-vs., prin subiectul ce tratează a pus vârf la toate: o mamă care-și îndeamnă fetele la prostituție, trei surori ce se dau pe rând unui unchi sadic și un soț – bărbat tânăr, încă! – care e înșelat de nevastă-sa de câte ori îi place, iar el nu simte niciodată nevoia unei reacțiuni – sentiment cu totul omenesc- și ajunge să păcătuiască cu cumnată-sa. Ce scârbă!”
„Rezumatul” realizat de domnul Budișteanu e desigur o trunchiere narativă a povestirii romanului și o încercare de a îngroșa anumite personaje sau acțiuni. Cu toate acestea, este interesant de observat că cel mai mult îl indignă „bărbatul înșelat” care nu reacționează, decât celelalte aspecte enumerate care la prima vedere par ceva mai „grave”.
În același timp, este important de notat modul în care unei scriitoare, deci a unei femei care scrie îi este reclamat propriul sex ca metodă de alegere a subiectelor. Pentru „dv-s. Femeie” pare o delimitare clară a tematicilor care pot fi abordate de către scriitoare, iar aparent Hortensia Papadat-Bengescu a trecut cu nonșalanță într-un spațiu „masculin” de scriere – cel care are acces la explorarea erotismului sau a decadenței.
Destinul lecturilor
Au fost scrise numeroase studii literare despre autoare, de la criticii de renume la cei care au fost uitați astăzi. Opera ei extinsă de romane, proză scurtă și teatru a avut un mare ecou în epoca interbelică iar scrierile sale chiar dacă uneori contestate, atrăgeau mereu atenția și făceau ca cerneala gazetarilor să curgă în recenzii, articole și opinii.
Tocmai din acest punct de vedere, destinul cărților sale este unul cel puțin bizar astăzi. Dacă pentru detractatorii care o considerau prea „modernistă” în perioada interbelică, proza sa reprezenta devaluarea cu prea multă „impertinență” a intimităților psihologice și a scenariilor familiale socotite tabu, pentru publicul de astăzi, mult mai obișnuit cu un stil literar de acest gen, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu ar trebui să aibă „mai multă priză”.
Spre sfârșitul vieții, scriitoarea chestiona tocmai această idee: „am început a scrie, expresie cât mai simplificată a jazzului meu frenetic de simțuri. Atunci – e precis – se scria așa fel pentru întâia oară, și puțini m-au admis. Acum se scrie cât mai dinadins așa. O deschidere pesemne, de vaduri, înapoia cărora multă lume nouă își îndreaptă drumul. Ar părea logic ca acum să intereseze pe mai mulți, dar plac mereu numai unora puțini. Ce neșansă! Și ce noroc! Pentru că în cel mai înalt grad sunt o ființă selectivă.”
Eugen Lovinescu medita și el asupra acestui paradox: „Deși prețuită de toți cunoscătorii literari și valorificată de aproape unanimitatea criticei tinere (F. Aderca, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Anton Holban, M. Iorgulescu etc.), literatura scriitoarei nu are locul meritat în coștiința publică.”
Merită să medităm totuși asupra acestui fapt simplu – de ce scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt citite de un public larg și de ce a plutit mereu un fel de ceață asupra textelor sale? Prima motivație, de ordin practic, ar fi faptul că textele sale nu sunt reeditate și nu beneficiază de un cadru mai larg de difuzare – integrala romanelor și a prozei scurte putând fi găsită doar la anticariate și asta nu întotdeauna.
Al doilea motiv la care putem să ne gândim este etichetarea ei ca o autoare „feminină” preocupată doar de patologic și de „omul biologic” – cuvinte cheie care mistifică și denaturează panorama reală a publicațiilor sale. Doar intrând în contact direct cu proza sa putem să descoperim o scriitoare tonică care navighează cu ușurință, dar și experiență prin orice fel de trasee literare.
În cele din urmă, rămânem fără un răspuns concret, ci doar cu o „indignațiune” care pe noi, cititorii care am intrat în contact cu opera autoarei, ne mobilizează în a găsi metode prin care să îi reamintim romanele prin articole sau evenimente.
Cu acest gând, aici la Jupânesele, am dedicat primul nostru Salon literar( Miercuri, 23 februarie, ora 19) acestei scriitoare de care ne simțeam un pic intimidate în liceu, dar pe care am redescoperit-o și am ajuns să o plasăm printre autorii noștri preferați.
Printre operele amintite:
Ape Adânci (1919)
Sfinxul (1921)
Femeia în fața oglinzei (1921)
Balaurul (1923)
Fecioarele despletite (1926)
Concert din muzică de Bach (1927)
Drumul ascuns (1932)
Logodnicul (1935)
Rădăcini (1938)
Străina (1942)
