„Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă” scrisă de Jenny Erpenbeck și publicată la Editura Black Button Books anul trecut (în traducerea lui Andrei Anastasescu) este o carte care probează ce înseamnă o alegere editorială care conține o perspectivă culturală relevantă pentru deschiderea unei discuții care nu a fost încă inițiată în spațiul românesc: cum ne raportăm la emigranți, cum vedem refugiații sau cei care solicită azil în teritoriul european?
Nominalizată la International Booker Prize 2018, cartea este o profundă meditație și analiză asupra contextelor coloniale care au împins la așa numită „criză a refugiaților” din Germania în 2015. Baza acestei cărți este documentarea amănunțită pe care autoarea a făcut-o în ce privește situația refugiaților veniți din spațiul african prin intermediul interviurilor și a comunicării directe pe care a realizat-o pe parcursul a mai multor ani.
„E normal să-ți meargă și rău. Dar să nu știi niciodată unde o să dormi și ce-o să mănânci? Chiar nu există niciun loc pe lume unde să mă întind și să dorm?”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Personajul principal – Richard – un profesor universitar specializat în studii clasice care a ajuns la pensie și care de câțiva ani este și văduv alege să iasă din dimensiunea literară a gândurilor și a meditațiilor filozofice și să meargă „în stradă” pentru a cunoaște lumea reală. Pe străzile Berlinului descoperă o comunitate de refugiați din spațiul african. Ei solicită azil în Europa ca o ultimă alternativă în fața morții, persecuției sau imposibilității de a mai rămâne (în viață) în propria lor țară.
„Și, brusc știe de ce a stat azi două ore în Oranienplatz. A știut încă din august, când a aflat prima oară de greviștii foamei – cei care refuzau să-și spună numele – și a știut și ieri, în curtea neagră a școlii, dar abia acum, în clipa asta, știe cu adevărat de ce. Cei cu care poate vorbi cel mai bine despre adevărata natură a timpului sunt, probabil, cei care au căzut din timp. Sau, altfel spus, cei care au fost închiși în timp.”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Richard se hotărăște să investigheze problema prin modul său propriu de a se apropria de un subiect – cu întrebări și curiozități care trasează atât istoricul personal, cât și particularitățile dezrădăcinării sau a identității. Reușește să creeze niște relații interumane cu acești oameni care par pentru majoritatea germanilor ca fiind invizibili, dar în același timp responsabili pentru „decăderea vestului”. Prin ochii lui Richard ajungem să cunoaștem poveștile lor de viață, particularitățile unor destine care vin din foste colonii europene și care în spațiul fostului „suveran” nu sunt doriți. Acest „ a nu îți găsi locul” capătă o încărcătură puternică care depășește granițele și care răsună și în gândurile lui Richard – un om născut în Berlinul de Est care încă nu și-a găsit locul într-o Germanie unificată.
Profesorul își dă seama că deși poate recita întregi pasaje ale unor autori antici cu mare ușurință, are dificultăți în a plasa nume de capitale pentru statele africane și că în esență, nu are prea multe cunoștințe despre cultura și istoria acelui continent. Acest detaliu inserat în narațiune este realitatea ignoranței, chiar și a celor mai învățați membrii ai societății vestice, pe care autoarea o accentuează și care are un argument real: chiar și în universitățile mari sau în cercurile cele mai intelectuale, istoria care contează este cea europeană sau americană, și nu a altor regiuni ale globului – în sine, un mod limitat de a cunoaște istoria sau chiar lumea.
„Unde e, mai exact, pe hartă Burkina Faso? Până și vicepreședintele american a vorbit recent despre continentul african ca despre o țară, când de fapt există – potrivit articolului care relata gafa – 54 de țări africane. Cincizeci și patru? Habar n-avea. Care e capitala Ghanei? Dar a Sierrei Leone? Și a Nigerului? Dintre studenții lui, unii nu puteau, la începutul anului, să recite din memorie, în greacă, nici măcar patru versuri ale Odiseei. Așa ceva ar fi fost de neconceput pe vremea studenției lui. Se ridică și ia din bibliotecă atlasul. Capitala Ghanei este Accra, capitala Sierrei Leone e Freetown, capitala Nigerului, Niamey. A știut vreodată numele acestor orașe?”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Lumi paralele – modul acesta de a construi
Modul în care Richard se raportează la refugiații africani prin intermediul cunoștințelor sale de cultură europeană este revelator – găsește corespondențe cu universul său de referințe astfel: un tânăr cu adidași aurii devine Hermes, silueta impunătoare a lui Rașid îl transformă în Olimpianul sau Străfulgerătorul, alt personaj este numit Tristan, altul este reprezentarea lui Apollo.
Treptat, Richard ajunge să-și reconsidere și suma cunoștințelor despre panteonul elen – subiect căruia și-a dedicat viața – găsind repere pe care le socotea anterior note de subsol, acum importante: Atena era numită și „zeița neagră” și legenda spune că a crescut pe malul lacului Triton (în Tunisia de azi) iar amazoanele, primele adoratoare ale Atenei se prea poate să fi fost la origine berbere războinice. „De câte ori, se întreabă el, nu suntem nevoiți să reînvățăm, să redescoperim iar și iar ceea ce știm, și câte învelișuri nu trebuie să rupem ca să înțelegem cu adevărat lucrurile, să intrăm în miezul lor?”
De la primele seturi de chestionare pe care Richard le compune pentru a investiga viața refugiaților, pe parcursul timpului și pe măsură ce petrece mai mult timp cu ei, aceste întrebări se modifică vizibil – de la chestionarul legat de date precise tip recensământ, Richard ajunge să pună întrebări cu o rezonanță intimă și adâncă care aduc la suprafață sentimentele, trăirile și complexitățile acestor vieți. De la analiza rece a cercetătorului, Richard ajunge la disponibilitatea umană de a cunoaște poveștile de viață a celor intervievați. Această schimbare de optică marchează și schimbarea unei atitudini – din „celălalt”, omul pe care îl vezi ca străin devine un „aproape”.
Una dintre meditațiile care reies din această lectură punctează tocmai puterea povestirii – modul în care poveștile de viață de aproprie, ne fac să ne regăsim unul în celălalt oricât de diferiți am fi la prima vedere.
Punctele cardinale, repere de orientare folosite de navigatori, devin etichetele identității și a unui mod de a gândi și de a te raporta la lume. În interiorul vieții lui Richard, Estul și Vestul au fost trăite succesiv și paradoxal în același spațiu: Berlin. Distincția chiar și în teritoriul european de ce înseamnă vestic și ce înseamnă estic – este un fapt care este bine conturat și astăzi, lăsând deschise mereu posibilitățile unui iminent conflict de apartenență.
„Vremuri estice: interesantă construcția asta, care atribuie timpului un punct cardinal. Acum e Vest, în orice moment și în orice punct cardinal al orașului și al țării.”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Cartea deschide o discuție despre colonialism care accesează moduri de înțelegere puse la scara cotidianului, a lucrurilor și ideilor care ne înconjoară. Pentru că în discursul larg colonialismul nu este explicat iar consecințele secolelor de putere colonială asupra spațiului african nu sunt întotdeauna puse în relație cu starea economică, politică și socială a acestor state, lectura acestui volum ne dă niște repere ușpr de urmărit în acest sens. Observațiile simple și la îndemână dau de gândit: „Pentru prima oară în viață, îi trece prin minte că, poate, granițele trasate de europeni sunt complet lipsite de relevanță pentru africani. De curând, în timp ce căuta capitalele în atlas, l-au frapat liniile perfect drepte, dar abia acum sesizează arbitrariul pe care-l dezvăluie o asemenea linie.”
„Ca să examineze cum se face tranziția de la o viață plină și ușor de înțeles la viața unui refugiat, deschisă în toate părțile – ca expusă curentului -, trebuie să știe ce a fost la început, ce a fost la mijloc și ce este acum. La granița dintre viața unui om și cealaltă viață a aceluiași om, trebuie să devină vizibilă tranziția – tranziție care, la o privire atentă, nu este, de fapt, nimic.”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Odată cu Richard înțelegem de ce comunitatea tuaregilor a fost persecutată, de ce misionarii creștini au avut un impact cultural imens în Nigeria, scindând țara în două (nordul fiind musulman, iar sudul creștin), care sunt încă interesele economice ale francezilor în exploatările de resurse și în ce fel moștenirea colonială a încurajat corupția și stagnarea din aceste zone. Dar aceste informații sunt explicate ca fiind „trăite” – ele nu mai sunt pagini din articole de specialitate sau titluri de documentare, ci pur și simplu realitățile unor vieți trăite, a unor oameni care s-au izbit de efectele intervenției unor puteri străine. Ajunși în Vest pentru a fugi de război, violență și incapacitatea de a trăi, acești bărbați tineri „sunt siliți să fie bătrâni aici: așteaptă și dorm; iau masa, câtă vreme există bani pentru mâncare, iar în rest: așteaptă și dorm.”
Aflăm și despre complicatul sistem birocratic al cererilor de azil și cum timpul devine o strategie pentru aparatele administrative germane – amânarea cererilor, amânarea soluționărilor, timpul lăsat să curgă în gol.
„Ce faceți voi aici toată ziua? Întreabă Richard, în timp ce dă din cap deasupra ecranului spart, și e bucuros că în engleză nu există diferență între „dumneavoastră” și „tu”. E posibil ca în realitate să-i și tutuiască în sinea lui pe oamenii ăștia, să-i tutuiască în germană, în spatele fațadei neutre a englezescului you. Dar de ce? Nici măcar pe studenții lui nu i-a tutuit vreodată. Vrem să muncim, spune acum voinicul Rașid, dar nu ni se dă permis de muncă. E greu spune Zair, foarte greu. Toate zilele seamănă una cu cealaltă, spune lunganul Ithemba.”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Imaginea-simbol a telefonului mobil este revelatoare – acest instrument pe care noi toți îl considerăm indispensabil, capătă multiple straturi de importanță pentru refugiați: este un loc în care pot exista, în care li se permite „să fie” și în care pot păstra o legătură între ei, pentru a-și forma un sentiment de comunitate într-un spațiu în care totul este provizoriu, chiar și existența lor: „La fiecare vizită, Richard observă că refugiații se simt mai acasă în rețelele wireless decât în oricare dintre țările în care-și așteaptă viitorul. Acest sistem de cifre și parole întins peste continente îi despăgubește nu doar pentru ce au pierdut definitiv, ci și pentru noul început care nu poate să aibă loc. Ceea ce le aparține lor e invizibil și făcut din aer.” ( Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021)
Schițând mai multe portrete ale refugiaților cu care Richard intră în contact, autoarea clarifică o idee simplă, dar care se pierde de cele mai multe ori la buletinul de știri: oamenii sunt diferiți, fiecare are o poveste a sa, o personalitate distinctă și o istorie personală unică. Titluri precum „Criza refugiaților” sau „masele de emigranți” aplatizează și neutralizează aceste diferențe – africanii devin o masă amorfă care se identifică numai prin culoarea pielii lor și nu prin alte date. „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă” dizolvă aceste prejudecăți și puncte de vedere limitative, aducând în prim plan personaje distincte, fiecare cu un alt traseu biografic.
„Apoi Awad mai spune câteva lucruri, ca și cum ar vrea să-i facă lui Richard tăcerea mai ușoară. Nouă luni a stat într-o tabără din Sicilia, zece inși într-o cameră. Apoi a trebuit să plece. Din momentul în care te dau afară din casă, e treaba ta să-ți găsești un loc de dormit, ești liber! N-ai job, n-ai bilet, n-ai de mâncare și nu poți să închiriezi o cameră. Mi dispiace, poco lavoro. Nu găsești de muncă. La sfârșitul zilei tot pe stradă ești. Dacă nu te-au cunoscut bine părinții, ajungi hoț. Dacă ai avut părinți buni, te lupți să supraviețuiești. Poco lavoro. Poco lavoro. Dar ce mănânci, Richard? Richard a citit Foucault și Baudrillard, a citit Hegel și Nietzsche. Dar nu știe nici el ce poți să mănânci dacă n-ai bani să-ți cumperi de mâncare.”
Jenny Erpenbeck, „Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă”, editura Black Button Books, 2021
Cartea este inclusă în Clubul de lectură virtual ținut de Goethe Institut București la întâlnirea de Marți, 22 februarie, de la ora 19.
