Elena Văcărescu, descendentă a ilustrei familii a Văcăreștilor care au susținut devenirea literară a limbii române, ajunge domnișoara de onoare la curtea Casei Regale Române, mai exact, devine confidenta apropriată a reginei Elisabeta. În această companie selectă își creează o identitate extrem de bine conturată care iese în evidență prin spiritul educat și prin maniera plină de umor și franchețe. Participă încă de la o vârstă fragedă la Saloanele literare din Paris.
A fost numită „ambasadoarea sufletului românesc” de către Nicolae Iorga și Camil Petrescu.
Memoriile Elenei Văcărescu surprind niște ipostaze unice a două secole pline de evenimente istorice și de efervescență culturală. Citind confesiunile ei intime, poți avea senzația că ceva nu e la locul lui, că nu este posibil ca o persoană să fi cunoscut atâția oameni de litere și atâtea personaje celebre ale culturii europene, nume pe care le vedem ca fiind clasice, „cu greutate” și parcă de neatins: Victor Hugo, Nietzsche, Eleonora Duse, Gabriele d’Annunzio, Paul Valéry, Henri Bergson, Sarah Bernardt, Mistral, Tagore, Marcel Proust, Sully Proudhomme, capetele încoronate ale Europei (regina Victoria, regina Alexandra, arhiducele Carol Ludovic de Austria, Eduard al VII-lea al Angliei, ) și lista nu se termină aici.
Ion Bulei scrie introducerea la culegerea de memorii Memorial în mod minor – și notează în primul paragraf:
„Ciudat destin” scrie Elena Văcărescu gândindu-se la ea. „N-am avut noroc. Adică nu am avut noroc, și totuși am avut noroc cu carul.” Elena Văcărescu trebuie așezată între celebritățile feminine cu vocație europeană ale neamului nostru, cum ar fi Anna de Noailles sau Martha Bibescu, (…)
O viață lungă: 14 septembrie 1864 – 17 februarie 1947. Și mai lungă prin realizările sale, recunoscute ca atare: membră a Academiei Române, de două ori laureată a Academiei Franceze, decorată cu Legiunea de onoare în 1927, ca fiind „cea mai celebră dintre scriitorii străini de expresie franceză”… O prezență continuă pe scena intelectuală și fin mondenă a unei Europe avide de valori cum este aceea din anii interbelici. Scrie Paul Morand: „Am întâlnit-o pe Elena Văcărescu pentru prima dată… de fapt, am întâlnit-o undeva prima dată? Nu, am cunoscut-o dintotdeauna.” Deopotrivă româncă și franțuzoaică. Ei I se potrivesc cuvintele lui Bornier: „Fiecare are două țări, a lui și Franța.”
Din volumele de memorii publicate în limba română: Memorii, editura Dacia, 1989 și Memorial în mod minor, editura Compania, 2001, am extras fragmente ale unor experiențe trăite pe care scriitoarea le decupează în portrete descrise cu multă vitalitate. Ce atrage atât de mult la această biografie a întâlnirilor personale este modul în care scriitoarea notează amănuntele inedite, acele detalii care nu arată importante la prima vedere, dar care transmit perspective originale asupra epocii și a vieții.
Despre Carmen Sylva
„Pionieră în toate cele, Carmen Sylva era tunsă scurt pe vremea părului împletit și a cocurilor, iar când pleca în excursie, purta rochii deasupra genunchiului, scandalizându-le pe doamnele în rochii lungi, cu trena târâtă prin praful potecilor de munte ce părea să adreseze tainice reproșuri picioarelor ei perfecte, pe care se mulau jambierele.”
„De multă vreme mă preocupa regina, despre care se spunea adesea în prezența mea că e nebună. Românii le-au aplicat întotdeauna acest epitet femeilor extraordinare. În anii încorsetați de la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu admirau la femei decât două lucruri: frivolitatea sau tăcerea. Or această „nebună” mă atrăgea tocmai pentru că era socotită ca atare.”
Carmen Sylva va fi pentru Elena Văcărescu o persoană centrală în dezvoltarea ei ca femeie „altfel” decât era norma feminității sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX.
Aflăm și detalii despre nenorocirea abătută peste celebra împărăteasă Elisabeta, mai bine cunoscută ca Sissi – moartea fiului său Rudolf la Mayerling. Regina Elisabeta și împărăteasa Austro-Ungariei păstrau o legătură apropriată prin vizite și scrisori.
Idila- „Nando, tânărul și frumosul prinț moștenitor”
În capitolul Idila, putem citi despre sentimentele și evenimentele dintre principele moștenitor Ferdinand și Elena Văcărescu. Întâlnirea lor, din întâmplare, la Munchen are un cadru de poveste aparte: atunci când Elena, încurajată de regină să exploreze puțin orașul și singură (lucru permis în orașul nemțesc, dar de negândit în alte părți), intră într-un bierstube și gustă cu mare plăcere din băutura națională nemțească, la întoarcerea spre hotel, dă nas în nas cu principele care o invită la plimbare.
Aceiași regină poetă și mare romantică îi împărtășește planul său:
„Rămasă cu mine, regina m-a luat de mână și m-a pus să stau la picioarele ei, pe un taburet:
-Acum trebuie să ne spunem adevărul ochi în ochi, îmi spuse ea. Prințul te iubește și îl iubești și tu.
Am clătinat din cap:
-Eu? Nu! Știu, într-adevăr, că prințul mă iubește dar, în ceea ce mă privește, lucrurile nu stau la fel.
(…)
Dar regina continuă:
-România ar fi bucuroasă să domneascî peste ea o poetă, femeie din sângele neamului. Amintește-ți că dinastia noastră e o dinastie străină. E un lucru pe care țara nu-l poate uita.”
Idila celor doi și planurile reginei vor fi descoperite și grav obiectate de către regele Carol I și de către români. Constituția care îl adusese pe tronul românesc stipula clar că nu va putea exista niciodată un mariaj cu o persoană care nu aparține Caselor Regale Europene și care este din familia boierilor Țărilor Române.
Așa va porni în exil atât Elena Văcărescu, cât și regina Elisabeta. Datorită acestei iubiri imposibile care putea să pună în pericol stabilitatea monarhică din spațiul românesc, amândouă sunt în acest fel pedepsite, trimise în afara țării.
„Se însera. Munții trandafirii deveneau violeți. Și cântam iar Marșul funebru. De ce ? De ce Chopin ? Mâinile îmi înțepeniră : „Ce-o fi făcând el acum? O veste, oricât de neînsemnată… Și, din nou, Marșul funebru. Pași în spatele meu. Brațele mamei pe umerii mei.
-Vreo veste, mamă ?
-Da, scumpa mea.
-Spune repede.
-Promiți să fii cuminte?
-A murit!
-Mai rău, s-a logodit.”
Despre Regina Maria
Deși durerea pe care o va purta în suflet în urma despărțirii sale de principele Ferdinandnu o va părăsi decât pe patul de moarte, Elena Văcărescu a păstrat întotdeauna un respect profund pentru logodnica și mai târziu, Regina Maria a României. Îi va face un portret elogios, fiind extrem de clară în a scoate în evidență importanța acțiunilor acestei regine atât de dedicate cauzei țării sale în Primul Război Mondial. O atitudine extrem de rară pentru orice om care nu își împlinește dragostea și este înlocuit de altcineva. Nici o fărâmă de răutate sau de rea voință, Elena Văcărescu se poziționează mereu de partea adevărului și a conduitei elegante și demne.
Ea vorbește astfel la moartea reginei care fusese totodată soția iubitului său Nando:
„Printr-un măreț privilegiu, pe care l-au avut numai ea și regina Victoria, bunica ei, care însă domnise singură, regina Maria, pe ultimul ei drum, a apărut în fața supușilor săi pe un afet de tun. Pe cât de strălucită pe-atât de frumoasă, ea, care a fost toată viața întruparea vitalității, a farmecului și a grației, a știut să se poarte în timpul războiului ca un adevărat soldat. Căci această suverană, din cele mai viteze, avea simțul bravurii; curajul ei era neasemuit, și neînfricată, a adoptat o semeață atitudine de apărare atunci când a simțit că țara ne era amenințată.”
Despre Victor Hugo
Întâlnirea cu Victor Hugo are loc la Paris atunci când Elena Văcărescu avea 14 ani. După ce îi este prezentată, titanul literaturii franceze o invită să-i recite o poezie, iar adolescenta conștientă de incredibilul moment pe care îl are în fața ei, îi vorbește la per tu cu mare îndrăzneală spunându-i:
„- Dar … este un cântec de război și o să te înspăimânte.
-Nu, nu, răspunse Victor Hugo, n-o să-mi fie teamă. O să-ți aduci aminte toată viața că într-o zi ai recitat în fața mea. (…)
Atunci în mare grabă, dintr-o singură răsuflare, strigându-l aproape, debitai cântecul meu războinic, în speranța că ritmurile-i sălbatice nu-i vor lăsa lui Victor Hugo curajul de a-l socoti rău făcut. Îndată ce sfârșii poemul, în timp ce Hugo îmi mângâia bogatele cosițe negre, îi cerui simplu:
-Acum e rândul tău să-mi spui versuri!”
Despre Nietzsche
Și mai inedită este întâmplarea care a făcut-o pe Elena Văcărescu să scrie Pentru ce scriu Niezsche fără T. Într-o vacanță la Vallombrosa, tânăra Elena voia să-și lase cheile de la cameră la recepție. Portarul pe care îl cunoștea nu era acolo, în schimb era un alt bărbat care i-a spus că îl înlocuiește. Același bărbat misterios o întreabă dacă vorbește germană iar Elena este foarte entuziasmată să-i spună că da, chiar foarte bine, dovada fiind în mâinile ei – avea un exemplar în original din Așa grăit-a Zarathustra. Bărbatul este îngrozit și îi spune că aia este o carte rea și chiar demonică. În următoarele zile, Elena se străduiește să-i explice acestui nou portar de ce scrierea lui Nietzsche este singulară și de mare vigoare și cât de mult adoră ea această carte. Vor avea multe conversații în acest sens.
„- Ne vom mai revedea. Îmi voi aminti de d-voastră când mă voi gândi la Nietzche și vă jur că aceasta se va întămpla adesea, căci nutresc pentru opera lui atâta pasiune… Apropo, închipuiți-vă că nu reușesc deloc să rețin cum se scrie numele său. Cum îl scrieți d-voastră?
– Ei bine, fără t este o catastrofă. Promite-mi însă că-l vei scrie așa, astfel voi fi sigur că nu mă vei uita: deci, simplu Niezsche. E stupid, nu-i așa?”
Într-o zi nu îl mai găsește , revenise vechiul portar:
„- Înlocuitorul d-voastră nu mai e aici?
-Nu. A plecat azi dimineață la Genova.
-Ce face la Genova?
-Este internat într-un sanatoriu. Sora sa se ocupă de el. Veși fi observat, desigur că…
-Da, dar îl înțelegea pe Nietzche și discuta despre el ca nimeni altul.
-Cred și eu! Doar era însuși Nietzsche.”
Despre Regina Victoria
Ajunge și la castelul de la Balmoral (reper important pentru monarhia britanică, cum ne-am familiarizat din episoadele din The Crown) unde stă la aceiași masă cu Regina Victoria. În spiritul caracteristic al întâmplărilor inedite care îi vor urmări toată viața și cu această ocazie, Elena Văcărescu are ce povesti:
„Sub cerul argintiu al Scoției, mărginit la orizont de coline viorii, în fața unui castel impunător (este vorba de Balmoral), așteaptă o femeie foarte bătrână, sprijinindu-se în baston. Ne trec fiori. E Ea, atotputernica. Aceea despre care vorbesc în fiecare zi milioane de ființe omenești, de la un capăt la altul al lumii, milioane de supuși plini de admirație, care visează s-o vadă, fie și o clipă, așa cum o vedem noi astăzi. A venit s-o întâmpine pe o soră mai mică, pe regina Elisabeta (…). Cele două suverane se îmbrățișează. (…) Cu o voce molcomă și înăbușită șoptește: „E prima oară când văd românce. Ce ciudat!” (…) Carmen Sylva șoptește ceva la urechea reginei, care mi se adresează din nou:
-E ziua dumitale de naștere! Foarte bine, o să te serbăm și ai să-ți amintești întotdeauna că ți-ai petrecut una dintre aniversări cu mine. În sănătatea micuței românce! Poruncește Victoria. Și ridică paharul.”
Despre încoronarea regelui Eduard al VII-lea al Angliei
„Londra, 1902 (Încoronarea regelui Eduard al VII-lea). Ora patru dimineața. Coaforul care trebuie să-mi așeze pe frunte cele trei pene albe mă înștiințează că se grăbește. (…) Și nu sunt oare pentru toți un personaj de vază, invitata specială a reginei multiubite? De la Buckingham Palace mi se trimite o trăsură care-mi va permite să mă alătur cortegiului la o distanță respectabilă.”
„Prințul moștenitor (e vorba despre Ferdinand) al României și prințesa moștenitoare! Aici o văd pentru prima oară de aproape pe făptura de vis care a devenit soția logodnicului meu! Cum doamnele de lângă mine habar n-au de emoția pe care o resimt, pot să mă las în voia ei cât poftesc. Ferdinand, tot frumos (e pentru cea din urmă oară că-i voi putea acorda acest adjectiv), zâmbește la o glumă pe care i-o șoptește la ureche ducele de Hessen. Nu știe că sunt acolo. (Am aflat mai târziu, chiar de la regina Alexandra, că I s-a ascuns prezența mea la Londra.) Amintirea idilei răbufnește în mine precum parfumurile răscolite de căldura verii.”
Memoriile scrise de Elena Văcărescu au o structură ușor de parcurs, fiind schițe care scot în evidență personalitățile marcante ale istoriei și culturii europene. Densitatea acestor întâlniri extraordinare și la cel mai înalt nivel e câteodată copleșitoare – cititorul de astăzi se poate găsi ușor năucit de relațiile de prietenie cu șefi de stat, cu regine sau cu cei mai celebri scriitori și scriitoare ale timpului. Dar în final, lectura transmite un mesaj clar: o româncă a putut să facă toate aceste lucruri, să cunoască și să fie cunoscută, respectată și apreciată la nivel internațional. Elena Văcărescu este un model de jupâneasă care ne poate inspira și care poate dărui multă încredere oricărei tinere românce de astăzi care află prin scrierile ei cât de sus poate ajunge o femeie care are disciplina educației și spiritul deschis către oameni.
„Drumul ar fi fost lung și greu fără această îndârjire – surprinzătoare de altfel – care a făcut din mine cea care sunt și voi fi toată viața. Hotărâtă să nu mă mărit, nici să ascult ceea ce dragostea putea, în treacăt, să-mi murmure dulce și misterios, am fost cuprinsă de o pasiune ce nu mă va părăsi până la ultima suflare și – cine știe? – poate voi duce-o încă și dincolo de mormânt. Vreau să spun un dor veșnic, o sete de acțiune, o ardere continuă pe care aș numi-o patriotism, dacă patriotismul cel mai puternic chiar ar fi putut sălășlui atâta timp, ca în cazul meu, în sufletul unei ființe omenești.”
