Cecilia Cuţescu- Storck este una dintre cele mai importante figuri feminine din arta românească, fiind prima femeie din Europa care ocupa postul titular al unei catedre universitare de artă. Era confirmarea talentului uriaş al Ceciliei, talent care fusese apreciat şi expus atât în străinătate cât şi în ţară.
Cecilia Cuţescu- Storck s-a născut la Câineni, în 1879, însă foarte repede a ajuns să fie crescută de bunicii materni. Familia, care aştepta încă un copil, nu se putea descurca cu cheltuielile, astfel încât viitoare pictoriţă va fi crescută de bunici, care îi vor şi înlesni studiile de pictură. După ce petrec o perioadă la Predeal, cei trei se vor muta la Bucureşti, însă chiar şi aşa, familia nu este lipsită de drame. Deşi părinţi a trei copii (Fulvia şi Ortansa fiind născute după Cecilia), Natalia şi Ion Braneanu divorţează. Cele două fete rămân cu tatăl, iar mama se recăsătoreşte, dând naştere altor şase copii, dintre care unul va muri la vârsta de 12 ani.
În acest context familial, Cecilia rămâne însă apropiată de sora ei Ortansa şi este crescută de bunici, care o vor trimite pentru studii la Școala Centrală. Însă talentul copilei pentru pictura se va manifesta de tânără. În memoriile sale, O viaţă dedicată artei, artista descrie un moment care îi marchează copilăria: „O dată însă, seara, m-au surprins scâncind în pat. Mama a fost foarte impresionată văzându-mă cu ochii umflaţi de plâns, iar eu, luând-o de gât, am rugat-o să îmi arate cum să pictez o „poză” – cum numeam atunci tabloul cel mare din salon.” Altă dată, fetiţa a fost prinsă în timp ce se juca cu tuburile de vopsea ale zugravului venit să vopsească locuinţa. „Într-o zi mama şi Engler m-au surprins dosind pacheţel cu culori roşii şi albastre după uşa unei odăi lăturalnice, fără să ştiu că ei mă auzeau văitându-mă că nu-mi reuşise combinaţia.”
Abia după ce va fi terminat Şcoala Centrală şi îşi va fi manifestat dorinţa că nu este interesată să devină profesoară, Cecilia , devenită între timp Cuţescu(adoptată fiind de bunici) va fi prezentată pictorului polonez Ajdukiewicz, care va decreta: „Doamnă! Trebuie să lăsaţi fata să înveţe pictură!” Cecilia va pleca astfel la studii de pictură la Damenakademie de la München, unde va nota, în jurnalul propriu, şi primele manifestări feministe: „Muncește, nu visa! Când ești femeie îţi trebuie energia unui nebun şi nebunia unui disperat să că învingi toate piedicile pe care societatea retrograda ţi le aruncă în cale. Oare tipul cel vechi de fată, aşa zis „bine crescută”, va mai dura multă vreme?“
După studiile efectuate la Munchen, Cecilia îşi va continua formarea la Paris, la Academia Julian, unde îi va atrage atenţia lui Jean- Paul Laurens. Pe lângă şcoală, Cecilia vizita muzee, în special Luvrul şi povesteşte cum marii maeştri i-au deschis orizonturile artistice. „De-a lungul vieţii, Michelangelo a fost conducătorul meu spiritual, invizibil dar totdeauna prezent. Mă impresiona de asemenea Rafael, pentru geniul şi viaţa-i exuberanţă. În liceu dormeam cu imaginea lor scoasă din Larousse şi pusă, pe furiş, sub pernă. Îmi jurasem că în faţa primului tablou autentic pe care-l voi vedea, să îngenunchez, făcând legământ suprem de a ajunge pictoriţă cu preţul oricăror jertfe”.
Viaţa Ceciliei însă nu este deloc simplă. Pe lângă studiile care îi ocupă timpul, şi aprecierile sărace ale profesorilor, care se zgârceau în a-şi complimenta elevii, artista suferă de dorul de casă şi de lipsa familiei. Mai mult, tatăl pe care îl adoră este grav bolnav, iar la scurt timp va muri.
Asta nu a împiedicat-o, totuşi, să îşi continue studiile şi să îşi găsească propriul stil, pe care îl va dezvolta, în ciuda unor comentarii din partea unor pictori experimentaţi. În timpul unei vacanţe în Bretania, Cecilia pictează mult, peisaje şi portrete, profitând din plin de timpul puţin pe care îl are la dispoziţie. Pictorul Ştefan Popescu, însă, o critică: „Observă că am făcut prea multe portrete. Pentru asta ai venit aici? Eu aş fi preferat peisajul. Mă împărtăşesc, am răspuns, din toate impresiile din natură. Dar, în general, îmi plac mai mult figurile. Cu atât mai mult capetele caracteristice ale bretonilor”. De altfel, pictoriţa va deveni cunoscută şi apreciată pentru portretele sale pentru care a folosit drept modele inclusiv femeia care o ajuta în casă. Câteva luni mai târziu, la Paris, dintre Gheorghe Petrașcu, Ştefan Popescu şi Cecilia Cuţescu, cea din urmă va fi alesa să i se expună la prestigiosul şi exclusivistul Salon Champ de Mars un nud. „Era prima lucrare executată singură, fără nici un control sau corectura şi, pe deasupra, expusă la cel mai sever salon parizian. Nimic nu m-ar fi putut face mai fericită!” Chiar şi în faţa acestui succes, la doar 23 de ani, Cecilia rămâne modestă şi de-a dreptul neîncrezătoare în talentul şi capacităţile sale artistice.
Câţiva ani mai târziu, Cecilia îşi întemeiază o familie, căsătorindu-se cu Romulus Kunzer, pentru că în 1903 să dea naştere primului copil, Romeo, în a cărei creştere socrii au fost foarte implicaţi în primii ani. Viaţa de familie nu o împiedica pe Cecilia să continue să lucreze sau să fie o prezenţă socială în Paris – fiind mereu prezentă alături de sora ei, Ortansa, la „toate manifestările cu caracter progresist”. În această perioadă artista creează lucrări precum Pescarul, Femeia înconjurată de mulţi copii (pentru care model i-au fost propria soră şi fiul doicii lui Romeo) sau Vagabondul şi o serie de peisaje.
În acest context social, îl cunoaşte pe sculptorul Frederick Storck, pe care îl va regăsi apoi la Bucureşti. „Îl aşteptam în fiecare zi spre amurg, după închiderea expoziţiei. Ne plimbam şi ne împărtăşeam impresiile, admirând apusul de soare ce ne învăluia într-o mantie purpurie. […] La despărţire ne strângeam mâinile, păstrând ascuns secretul unei simpatii crescânde, despre care nu vorbeam niciodată, şi, emoţionaţi, fixăm ziua următoarei întâlniri”. Relaţia dintre cei doi vă evolua, fiind atraşi de pasiunea comună pentru artă, de viziunile pe care le împărtăşeau asupra actului artistic şi fiind amândoi firi pasionale. Cecilia mărturiseşte însă, că relaţia cu Romulus nu era deloc ce îşi dorea. „Se crease o situaţie oarecum delicată. Fiecare caută să mascheze aparenţele şi de câte ori ne simţeam inimile aproape, încercam să ne punem la adăpostul „artistului” din noi. Aveam năzuințe comune, dar în acelaşi timp mă întrista gândul că mă aflam legată prin căsnicia de la Paris. Îmi dădeam seama că abia acum găsisem calea cea adevărată. Legătura aceasta spirituală, cu tot avântul ce izvora din ea, era tocmai ceea ce-mi lipsea în căsătoria cu Romulus”. Astfel, în 1909, Cecilia Cuţescu, face pasul decisiv şi se căsătoreşte cu sculptorul Frederick Storck, cu care va avea două fiice, una născută în 1913 (Gabriela) şi cealaltă în 1914 (Cecilia).
Căsătoria cu Frederic Storck va reprezenta o cotitură importantă în viaţa artistei, pentru că va presupune şi mutarea înapoi la Bucureşti, însă alături de soţul ei va întemeia un cămin în care inspiraţia şi arta erau figurile dominante. Cei doi expuneau şi lucrau constant, Storck începe să se preocupe inclusiv de realizarea medaliilor, iar soţia sa expunea uleiuri şi pasteluri, lucrând separat din atelierele proprii, aflat în colţuri diferite ale oraşului: „Fiecare am pus întotdeauna mai presus de preocupările zilnice, aspiraţiile noastre artistice, ajutându-ne unul pe altul. Mă simţeam mândră că acest artist talentat, cu atâta probitate de caracter şi cu o fire atât de nobilă, îmi devenise tovarăş de viaţă”.
Prieteni celebri
În perioada petrecută la Paris, dar şi mai târziu, Cecilia Cuţescu- Storck a fost foarte apropiată de Brâncuşi. „Cu statura lui mai mult măruntă, îndesată, cu figura acoperită în bună parte de o barbă, părea un urs. Mi-a rămas clară în amintire prima vizită făcută în atelierul lui din Rue de Montparnasse nr 54, unde te întâmpină întâia versiunea a Coloanei fără sfârşit, construită din lemn în romburi suprapuse şi inspirată, precum se ştie, din arhitectura stâlpilor de la cerdacurile ţărăneşti din Gorj. Îşi amintea cu plăcere de satul său natal, şi-mi vorbea cu mândrie despre taică-său. Fusese primul în comună care îşi croise la casa ferestre ce se puteau deschide; celelalte aveau ochiul de geam fixat în perete”.
De altfel, prietenia lor era ceva special, mergeau la muzee împreună, îşi împărtăşeau opiniile despre maeştrii picturii şi mare i-a fost mirarea Ceciliei când faimosul sculptor s-a lansat într-o tiradă împotriva favoritului ei, Michelangelo. Articolele online ne povestesc despre prietenia lor că Brâncuşi a gătit ochiuri cu telemea, însă uite să menţioneze cum artista i-a luat apărarea prietenului său în cadrul Tinerimii Artistice şi a consiliului acesteia. Tinerimea Artistică era responsabilă cu „propăşirea artelor plastice românești, de a fi format gustul publicului pentru artă”. Cei doi trimiteau regulat lucrări de la Paris pentru salonul Tinerimii, însă nu o dată nu au fost înţeleşi în arta lor.
„Îmi aduc aminte ce vâlva a stârnit printre membrii comisiei de recepţie o lucrare a lui, intitulată Cuminţenia pământului – o femeie îngenunchiată, cu trăsăturile feţei teşite şi părul lins, dat pe spate. Eram în juriu. Când ni s-a aşezat înainte, toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. M-am ridicat şi am început să vorbesc, luându-i apărarea. Cei cu concepţii academice s-au rostit împotriva mea. Dar lucrurile nu s-au oprit aici; s-au format două tabere care au început să se războiască. De altfel Brâncuși şi cu minte eram în vremea aceea denumiţi „cei doi nebuni de la Tinerimea”, fiind destul de criticaţi nu atât în presă, cât mai ales de unii artişti. Îmi amintesc cum la o expoziţie panourile mele decorative nu au fost admise în sălile de pictură şi s-a decis că ele să fie expuse în sala de sculptură – împreună cu lucrările lui Brâncuși – fapt pe care, fireşte, nu l-am regretat câtuşi de puţin.”
Cecilia Cuţescu- Storck îşi descoperă astfel pasiunea pentru artele decorative şi începe să o exploreze şi să o experimenteze în primul rând pe pereţii casei sale din str. Vasile Alecsandri. Casa este astăzi muzeul Cecilia Cuţescu– Storck şi Frederick Storck şi nu le-a fost doar cămin, dar şi atelier celor doi artişti. Cei doi lucrau separat, în ritmuri diferite – Storck nu se întrerupea pentru nimic, modela mereu cu spatele la fereastra pentru că modelul să primească toată lumina. Cecilia era apropiată de modele sale, majoritate ţigănci, pentru că „aveau figuri expresive, mobile sau stranii”, îşi împărtăşeau suferinţele personale artistei sau chiar temerile – una dintre ele cerând mereu să plece mai devreme acasă pentru că îi era frică să meargă singură noaptea prin mahala.
Arta murala și monumentala
Pentru pictură murală a casei, Cecilia s-a documentat intens lucrând peste un an la studiile pentru vegetaţie şi mergând la serele de plante pentru a realiza planșele. Ce e cu atât mai interesant este faptul că deşi a devenit cunoscută pentru artă să murală, pictoriţa nu a avut încredere de la început în acest nou făgaş pe care existenţa sa creativă îl luase şi nu spera să primească comenzi. Poate are legătură cu forma pe care pictura o luă „m-am străduit să redau omenescul, ca valoare permanentă, iar nu ceea ce este supus fluctuaţiei timpului. Am preferat să mă exprim lapidar şi sever, eludând detaliile”. Cecilia a folosit şi o nouă tehnică pentru muralele sale, ceea ce oferă astăzi aceeaşi vibraţie culorilor şi le face să reziste peste timp. „Nu-mi plăcea cum arată pe zid pictură în ulei, cu luciul ei izbitor; a trebuit să caut o altă tehnică prin care am izbutit să dau peretelui pictat un aspect mat şi brumat, plăcut ochiului. Este vorba de o tehnică găsită de mine, asemănătoare encaustica, unul dintre cele mai vechi procedee de pictură murală. Foloseam culori de ulei amestecate cu ceară dizolvata în terebentină, procedeu care nu ştiu să se fi practicat încă la noi. O preferam fiindcă da culori mai calde decât fresca, ce mi se părea puţin cam rece“. În această perioadă artista îşi manifesta crezul artistic, în care compoziţia primează şi în care artistul se adresează celorlalţi cu arta sa şi încearcă să îşi exprime cât mai liber credinţele sale. Din această epocă se regăsesc şi lucrările murale din casa din Vasile Alecsandri – Pace şi Armonie, Dragoste pământească şi dragoste spirituală, dar şi marele triptic, Industria, agricultură şi comerţul, aceasta din urmă fiind prima sa comanda de pictură murală, pentru clădirea Băncii de Investiţii. În acelaşi an, 1916, înfiinţează alături de Nina Arbore şi Olga Greceanu Asociaţia artistelor plastice, care prevedea expoziţii anuale, unde tinerele artiste să poată expune şi să poată fi promovate.
Pe lângă artistă, mama şi soţie, Cecilia devine şi profesoara de Belle arte, lucru care s-a înfăptuit foarte greu, lovindu-se de concepţiile învechite ale vremurilor. „Eram prima femeie din Europa care ocupa o catedră universitară de artă şi trebuia să-mi dau toată osteneala de a fi la înălţimea misiunii încredinţate. Şi când îmi aduc aminte câte ostilităţi a trebuit să înfrâng pentru a obţine această catedră, în acelei timpuri când femeia nu era îndeajuns considerată, fiind lipsită de orice drepturi!…Câte intrigi şi neplăceri am îndurat! S-a mers până acolo încât să se caseze de două ori concursul la care totuşi reuşisem. Dar m-am prezentat a treia oară şi tot am izbutit să ocup catedră.” S-a dedicat pe deplin misiunii sale de profesor, urmărea să vadă dedicaţia elevilor săi pentru artă, încerca să le ofere şi sfaturi care să le ofere un start în viaţă, iar pentru partea artistică se dedică cu mult peste cât avea ore în program. Eforturile ei au fost însă vizibile pentru că mulţi dintre cei care i-au trecut prin mâna au devenit apoi pictori cunoscuţi în epocă.
În 1933 i se încredinţează o pictură pe care mulţi studenţi o văd în cadrul orele de curs: Istoria comerţului românesc, aflată în aula Academiei de Ştiinţe Economice. „A fost o muncă deosebit de grea, atât din pricina documentarii care a necesitat minuțioase cercetări precum şi deplasări pe teren, în porturi, cât şi din cauza condiţiilor de lucru”. Fiind o lucrare pe înălţime, era constant nevoie ca artistă să coboare de pe schelă, să verifice perspectivele şi să ajusteze desenul, mai ales că peretele de suport este concav. Anul următor realizează o altă lucrare importantă, de data aceasta pe plafonul Palatului Republicii, astăzi Muzeul Naţional de Artă de pe Calea Victoriei. Studiile şi munca efectivă au fost aproape un an şi nici acesta lucrare nu a fost lipsită de chinuri, pentru că suportul era în formă de calota şi aflat la doar 14 metri înălţime şi a lucrat în toată această perioadă aplecată pe spate, o poziţie cu adevărat incomodă şi obositoare.
După o viaţă dedicată artei, Cecilia Cuţescu- Storck rămâne în 1942 singură, sculptorul Frederic Storck murind în urma unei pneumonii. Artista nu îşi va regăsi liniştea, fiind lipsită de prezenţa care i-a fost alături atâta timp, iar războiul care o înconjură cu bombardamente, cu pierderi de opere, case sau obiecte de valoare nu vor ajuta la restabilirea unui calm. Abia după război începe să lucreze din nou cu spor şi să creeze tablouri precum Munca în Port, Proclamaţia de la Padeş a lui tudor Vladimirescu sau Năvodarii. În 1958, Ministerul Culturii îi organizează o expoziţie retrospectivă, ocazie cu care primeşte şi Ordinul Muncii şi titlul de Maestru Emerit al artei şi confirmarea, încă o dată, din partea publicului, că artă să este apreciată prin numărul mare de vizitatori ai expoziţiei.
Cecilia Cuţescu – Storck rămâne şi astăzi o pictoriţă de mare valoare, al cărei impact asupra artei româneşti nu poate fi negat şi care poate fi pusă alături de mari pictori sau sculptori români. De atlfel, nu o dată a fost pusă pe un piedestal similar cu cel al lui Brâncuşi de către critica internaţională, iar munca de pionerat pe care a dus-o nu doar în zona artelor decorative, ci şi a drepturilor femeii şi artiştilor, rămâne un reper important în istoria artelor româneşti.
